Pasiuni

Blogul cuprinde articole si poze cu produse crosetate de mine, unice si originale - cu scheme si descrieri sau cu povestea unui produs mai special. De asemenea, articolele sunt pozitive, optimiste, amuzante, îți redau o poftă de viață, de tot ce e bun și frumos în această lume. Vă invit să urmăriți blogul savurând niște articole pe gustul fiecăruia, completate de imaginile inedite cu articole handmade.

România e țara nostră!

Azi, de 1 decembrie, mi-am amintit cu drag de primul om care mi-a vorbit despre România, străbunicul meu.
Eu sunt din R. Moldova și de câțiva ani locuiesc la Iași, un oraș foarte frumos despre care voi povesti multe, dar altă dată. Cum sunt aici de cațiva ani buni, privată de rusisme zilnice am și uitat vechea durere a neamului meu, cu binele ne obișnuim repede.
Străbunicul meu, Dumnezeu să-l ierte, era un om simplu, slab și firav la trup , dar cu o voință de fier, cu spirit de împotrivire și cu o sete uriașă de dreptate. Toate acestea, mai mult l-au încurcat în viață, dar a avut demnitate și minte lucidă până la final.
Nouă, strănepoților, ne zicea adesea ”România e țara noastră”, că ”acolo e mai bine decât la noi, aerul la munte e curat, marea e frumoasă, dar Dunărea, vai... câte ne povestea despre deltă și despre dropii...” iar noi, copii, credeam că România înseamnă Raiul pe pământ. El ne făcea să o iubim și să știm că e patria noastră...
Străbunelul, născut în 1914, a făcut armata undeva prin România, apoi a cutreierat munții și văile, a iubit mult România Mare și a avut ce povesti. Când a trebuit să meargă la război, nu mai știu de ce(trebuie să o întreb pe bunica) urma să lupte de partea rușilor, dar nu a vrut, zicea că el cu bolșevicii nu merge la nici un război și nu a mers, nici de frică. Sigur că au venit acasă, l-au căutat de nenumărate ori, chiar sora lui, care îi era vecină și invidioasă că pe bărbatul ei l-au luat la război, a adus autorități să-l ridice și pe fratele său, dar nu l-au găsit. Noi știm povestea refugiului său, aș putea scrie o întreagă carte despre misterul și ingeniozitatea cu care străbunelul ascundea provizii pentru el și toți vecinii, și mai ales cum se ascundea el. Că na, soră-sa după toate trădările, mânată de foame, tot a venit să ceară de mâncare.
Trăiam în aceiași curte mare trei familii: noi - copiii cu părinții, buneii, și străbuneii. Când intra străbunicul în casă și vedea că ne uităm la televizor, se oprea să ne zică dacă e bine sau nu, depinde la ce ne uitam. Uneori, alegerile noastre la TV erau canale rusești, unde era mult divertisment, iar noi înțelegeam rusa, astfel încât alegerile noastre când venea vorba despre emisiuni sau filme, reveneau la binecunoscuții ruși pe care îi înțelegeam și care ne plăceau, pentru că, trebuie să recunoaștem, aveau emisiuni de calitate în comparație cu ce se difuza la noi. Străbunicul intra, privea și zicea ”Iar vă uitați la bolșevici?! schimbă canalul undeva să văd România!”
Străbunicul(dreapta), alături bunicul, apoi tatăl meu în armată și bunica, unica sa fiică.
Străbunicul(dreapta), alături bunicul, apoi tatăl meu în armată și bunica, unica sa fiică.  

Noi n-am apucat să-i mulțumim, eu n-am apucat sa-mi iau adio, țin minte însă mâinile lui, atât de aspre, atât de noduroase, atât de bătucite, încât nu știu dacă vreodată a simțit mângâierile mele. Mâinile lui, ca o scoarță de copac bătrân... 
La mulți ani România! o spun parcă din adâncul sufletului meu, unde sunt amintiri, vise și multă dragoste.

Blesteme, îngeri și puterea cuvintelor

Știu o poveste despre îngeri și puterea cuvintelor pe care am povestit-o foarte rar. Am căutat-o pe internet să găsesc autorul, sursa, dar nu am gasit nimic despre asta. Eu am auzit-o de la un preot, eram încă mică și poate unele detalii din povestirea lui au căpătat o altă întorsătură în memoria mea de-a lungul anilor. Astfel încât, dacă voi greși cu ceva, îmi cer iertare, eu doar o povestesc mai departe pentru că nu e o poveste pentru copii și se merită a fi spusă.

 Un râu mare, ce curge lin și o barcă mică cu doi omeni se îndreaptă încet spre niște locuri frumoase, dar lipsite de orice așezare umană. Vâslașul e un om ceva mai vârsnic și pare să cunoască împrejurările, iar celălalt, e un tânăr de vreo 20 de ani, palid, trist și abătut. Cei doi ajung într-un final la niște ruine de ziduri vechi. Coboară din luntre și caută un pustnic care își ducea zilele printre ruinele unei vechi biserici. Pustnicul e cunoscut drept povățuitor și unii făceau cale lungă pentru a descoperi datorită lui, o cale spre adevăr, un răspuns sau un sfat. Sarcina lui era mai întâi să asculte povestea, vorbea puțin, iar uneori răspunsul lui era doar un cuvânt sau o simplă întrebare.
Noul venit începuse cu disperare să-și povestească durerea, care de data aceasta se dovedise a fi neobișnuită: ”De mic mi-au apărut niște pete pe spate care dureau, uneori sângerau și care nu s-au vindecat de-a lungul anilor. Am merg la mulți medici, cunoscători, preoți și nimeni nu a mai intâlnit așa ceva. Într-un final am ajuns aici, ajută-mă! nu mai am unde să merg...”
Uimit pustnicul s-a uitat mai bine la fața lui palidă, la părul blond care strălucea ca aurul în bătaia soarelui, ochii albastri ca niște picături din cer și a oftat... ”Pleacă! Nu pot să te ajut cu nimic, nu sunt doctor, nu știu ce blestem sau boală ai. Cum pot să te ajut, când singur trăiesc sub umbra unui blestem.”
-Ba nu, voi sta aici până mor sau până când voi ști că a sosit timpul să plec. Am făcut cale prea lungă, nu plec așa. Dar... spune-mi măcar povestea tristeții care te oprește să mă ajuți.
Bătrânul pustnic îl privește uimit, nimeni nu l-a întrebat până acum nimic despre el, toți vroiau doar să se plângă, să-și povestească propriile neplăceri. Nimeni nu vroia să cunoască povara unei alte dureri. Toți căutau eliberare, uitare, numai el nu uita nimic, vroia doar liniște și sfârșitul vieții chinuitoare.
- Eu... privi în jos, apoi zidurile vechi, apoi își privi mâinile îmbătrânite cu care părea că ține un condei invizibil... Vezi aceste ziduri vechi?, aici era o mănăstire mare și frumoasă, iar eu eram stareț. În fiecare seară, după rugăciuni, veneam aici și scriam psalmi, mai întâi îi copiam cu un scris frumos, apoi am incercat să scriu și eu un psalm. Știam că voi fi în stare de acel lucru măreț și după ce l-am scris, trebuia să se usuce cerneala. Eram încântat, împlinit, când deodată, a apărut o luminiță - un înger. Un înger mic care zbura pe foaia proaspăt scrisă și pe alocuri a atins cu aripile cerneala și a întins-o pe foaie. Sărea vesel și strica tot, atunci m-am supărat și din mândria mea am încercat să recuperez cele scrise alungându-l. I-am strigat dintr-o dată ”Să nu mai zbori!” iar el s-a întors spre mine și mi-a șoptit ”Să nu mai mori!”. De atunci au trecut prea mulți ani în care m-am rugat să fiu iertat, să mi se sfârșească zilele. Totul se dărâmă în jurul meu, au rămas doar ruinele și eu printre ele.
- Și nu s-a schimbat nimic de atunci? Nici un semn?, nici un răspuns la anii de rugăciuni? Ce-ai face dacă va apărea din nou?
- Vai, i-aș spune zbori! Înalță-te! și iartă-mă pentru vorbele necugetate...
Și atunci tânărul din fața lui, a fost cuprins de lumină, iar în locul rănilor de pe spate, i-au apărut aripi. S-a ridicat spre cer ca o pasăre desprinsă printr-o minune din lanț, apoi s-a uitat în urmă ca să-i spună ”Ai dreptul la moarte...”
Totul s-a transformat într-o rază și un pumn de pământ, ajunse fiecare la locul lor.

Morala vine să ne amintească despre puterea cuvintelor. Nu e neapărat să fie blestem, știu că pare ridicol și urât acest cuvânt cu semnificașii sumbre, cu timpul, acestea s-au transformat în înjurături, pe care mulți dintre noi le utilizăm. Ar fi bine să fim responsabili nu numai de faptele  noastre, ci și de cuvintele noastre, în orice situații. 

Dacă te-a impresionat această povestire, împărtășește-o cu cei dragi. Dacă ai citit până aici, îți mulțumesc pentru timpul tău și îți doresc, ca unui prieten drag, tot binele din lume! :)

Ai grijă de tine!

Sunt momente în care îți dai seama că ești fericit pentru simplul fapt că trăiești, ești enorm de fericit pentru că ai familie, sau doar pentru că vezi, auzi, mergi, simți și nu te doare nimic...
Realizezi cât ești de fericit, atunci când ți se deschide o ușă și vezi un om care suferă cu toate că e bun și nu merită o viață plină de suferințe, dar îi găsești pe acești oameni fericiți și te întrebi de unde atâta putere? cum pot fi cei suferinzi mai fericiți decât cei care au de toate?

Într-o zi m-a rugat cineva să-i dau niște scheme pentru croșetat. Adesea explic celor care-mi cer scheme că internetul e plin de așa ceva și nu trebuie decât să facă o căutare pe google, dar de data asta, doamna care mi-a scris facea uneori greșeli în cuvinte sau chiar de exprimare și m-am gândit că poate nu știe cum să folosească internetul, așa că i-am trimis mai multe scheme și modele. Mi-a mulțumit și mi-a zis ca nu a vorbit demult în română, și-a cerut scuze pentru greșeli și mi-a zis că locuiește în Siria ”La noi aici este război...”.
Am aflat că Liuba(33 ani) e din Republica Moldova și are o fetiță de un an și două luni. M-a întrebat dacă știu vre-un site cu povești pentru copii în limba română pentru că vrea să-i citească fetiței și să o învețe limba. Și iarăși despre război: ” La noi se stinge lumina des și mult, niciodată nu m-am gândit să văd așa ceva, e foarte greu...” Am întrebat-o de ce nu vine în Moldova și mi-a răspuns că ar vrea, dar nu are la cine ” sunt fără părinți, fără părinți”, dar rude? ”ah, o soră și un frate cu care nu prea țin legătura, ei au vândut casa părinților și m-au lăsat fără nimic. Am plecat din Moldova de 10 ani, de 7 ani sunt căsătorită și am venit aici la familia soțului meu. Mie dor de Moldova, dar nu am cum să vin, acolo e bine... Ai văzut pozele cu fetița mea? e frumoasă.”

Eram decisă să păstrez această discuție în amintirile mele, dar azi dimineață am văzut o știre despre Siria care m-a îngrozit, au fost omorâți 13.000 de oameni, inclusiv femei și copii cu arme chimice.
Siria se confruntă, începând din martie 2011, cu revolte reprimate violent şi un conflict armat între forţele opoziţiei(susținute de Statele unite, Mare Britanie, Franța)şi serviciile de securitate ale regimului Bashar Al-Assad (susținute de Rusia și China). Bilanţul confruntărilor este, potrivit estimărilor ONU, de cel puţin 100.000 de morţi.

Fiecare din noi, suntem acolo unde ne-am găsit fericirea. Din dragoste se fac multe, se ajunge departe și nimeni nu are dreptul să judece, poate doar Dumnezeu...
La sfârșitul conversației mi-a mulțumit pentru discuție și mi-a zis ”Ai grijă de tine!” și atunci am simțit un nod în gât.  E ca și cum un orb i-ar dori unui văzător să vadă numai lucruri frumoase și să se bucure de lumină. Noi nu știm durerea lor, nici nu ne-o putem închipui, este frica pentru cei apropiați, atunci când totul în viață e deja pierdut și fără nici un sens...

Sursa foto:independent.co.uk

Cea mai bună prietenă

Păstrez în amintire o experiență de viață care m-a marcat la vârsta de 7 ani și pe care nu cred că am mai povestit-o vreodată. Deși inițial aș fi vrut să scriu o poveste foarte frumoasă pe care obișnuim să o spun colegilor din facultate, gândurile mele din această dimineață se concentrau tot mai mult asupra unei îndepărtate amintiri. Sunt unele povești adevărte care la un moment dat te macină pe dinăuntru și vor să fie povestite. Deși e o poveste tristă, nu am nici cea mai mică intenție să întristez pe cineva, deși, trebuie să recunoaștem că tristețea și pierderea fac parte mai mult sau mai puțin din viața noastră, încât, cea mai bună metodă de a rezista, este resemnarea.

Aveam 7 ani, era vara, iar în toamnă urma să plec la școlă în clasa I. Deși cel mai mult timp îl petreceam acasă, mai mergeam uneori pe la vecini unde știam toți copiii cu care mă puteam juca. Corina, era singura de aceeași vârstă cu mine, urma să fim colege de clasă, iar noi eram încântate și fericite pentru asta. De mică o numeam ”Cea mai bună prietenă”, chiar ea mi-a spus ce înseamnă acest lucru și presupun că știa că deține acest onorabil titlu. Jocurile noastre mi s-au șters din amintiri, la fel și chipul ei, știu doar că semănam. Aveam ambele părul brunet, de aproximativ aceeași lungime, rochițe asemănătoare.
Eu aveam un frațior micuț, cu 6 ani mai mic decât mine, deci, la vremea aceea avea aproximtiv un anișor, iar eu o ajutam pe mama cu ce puteam. Când știam că pot fi liberă să plec și eu la joacă eram fericită. Fiindcă eram mai mult ocupată cu cel mic, mămica mă învățase să-mi cer voie atunci când vroiam să plec undeva sau când vroiam să fac ceva, ca să pot fi ușor controlată, să mă găsescă oricând și să fac mai puține năzbâtii. Eram deja obișnuită cu această rutină de ”Se poate să …?”
Într-o zi obișnuită o întreb pe mama: ”Se poate să merg la Corina, la joacă?”
-Nu, azi vei sta acasă.
Nu puteam înțelege de ce nu mă lasă, nu eram pedepsită, nu aveam treburi importante, mama însă simțea că ceva nu e bine și a preferat să mă știe lângă ea, acasă. Știu că am rugat-o de nenumărate ori, am și plâns, i-am zis că Corina o să mă aștepte, că o să fie supărată dacă nu o să vin. Totul a fost inutil, iar eu, a trebuit să stau cuminte acasă.
În seara aceea am auzit că Corina e în spital, iar a doua zi de dimineață și vestea cumplită că ea nu mai este.


În ziua aceea, mama Corinei urma să meargă la muncă, iar Corina o ruga să o ia și pe dânsa, îi promitea că va fi foarte cuminte, însă mama ei a preferat să o lase în grija bunicii, care locuia în vecinătate. În căutare unui partener de joacă, a venit la ea un băiat cu care uneori mai obișnuim să ne jucăm, însă foarte rar pentru că era mai mare decât noi cu 8 ani. Toți știam că dacă Corina nu e acasă, e la bunica. Aș fi găsit-o și eu dacă mă lăsa mama la joacă. După ce joaca nu era decât plictiseală și pentru că băiatul era mai mare, a început să umble prin casa bunicii. A mers în ”Casa cea mare” unde a găsit câteva bomboane pe care le-a mâncat repede să nu mai ceară nimeni, iar lângă bomboane erau niște pastile verzi, ale bunicii pe care le-a desfăcut, le-a gustat, a văzut că sunt dulci și le-a pus în buzunar.
Când a ieșit, Corina a observat o hârtie de bomboană lipită de el și a cerut insistentă bomboane. El a pus mâna în buzunar, nu mai avea decât alea mici și verzi pe care i le-a dat ei.


Știu că mă întreba mama după aceea, dacă aș fi mâncat și eu pastile. I-am zis că da, dacă mânca Corina, aș fi mâncat și eu, mai ales că erau dulci, iar noi obișnuiam să mai mâncăm câte ceva când eram în vizită una la alta, mai ales dulciuri.
Nu știu dacă am plâns sau dacă am suferit când a murit Corina. Știu doar că am suferit lipsa ei ani la rând. Atunci când încercam să-mi fac o prietenă care devenea tot mai apropiată, la un moment dat totul se năruia. De obicei eram o fire deschisă, numai îi povesteam mamei că uite ea e ce mai bună prietenă și a doua zi descopeream că acea persoană vrea doar să copie teme de la mine, sau mă folosește să-i fac desenele sau compunerile, sau spunea colegilor secretele mele. Așa a fost cam tot timpul, la școală, la liceu și chiar la facultate. Adesea aveam multe prietene, unele doar se îndepărtau, dar de fiecare dată, atunci când aveam nevoie de cineva drag și de încredere, rămâneam singură și de foarte multe ori îmi aminteam de Corina. Uneori vorbeam cu ea, sau doar cu mine, puneam întrebări, căutam singură răspunsuri.


La câteva zile după înmormântare, am visat-o. Eram noi două, față în față pe locul unde de obicei ne jucam și ea mi-a zis să-i transmit ceva mamei sale. De fapt m-a rugat să-i transmit și să nu uit. Dintr-o dată mi-am amintit de faptul că ea a murit, am și văzut imaginea cavoului, iar ea mi-ar fi zis ceva de genul că nu a murit și să-i transmit mamei ei să nu plângă pentru că ea e bine, Mi-a repetat de câteva ori că la ea e foarte bine și mama ei nu trebuie să mai plângă, apoi a dispărut.
A doua zi i-am povestit mamei, iar ea m-a rugat să nu spun nimănui nimic, că e doar un vis, că eu mi-am imaginat și să nu-i spun nimic mamei lui Corina, iar ea, chiar în acea zi a venit la noi, mi-a adus niște rochițe frumoase, povestea despre Corina, despre faptul că o ajuta, că era harnică, iar eu stăteam și mă gândeam la mine, făceam comparație și observam că eu nu eram la fel de harnică și bună și de-ajutor pentru mama și-mi doream să fiu mai bună. Mama a stat cu ochii pe mine până nu a  plecat mama Corinei de la noi. Iar după ce a renunțat, eu am ieșit noaptea în stradă, am alergat în urma ei, am strigat-o și i-am povestit visul meu după care am venit acasă. Cum am intrat pe ușă, credeam că voi fi pedepsită, dar mama a încercat să evite subiectul, în speranța că voi uita.
După un timp, mama mi-a povestit că visul meu a ajutat-o foarte mult pe mama Corinei. Într-adevăr plângea foarte mult, era distrusă, devastată, se învinovățea, nu mai putea nici dormi, nici mânca, vroia doar să moară și să uite de durerea acelei pierderi. Apoi a încercat să se resemneze și acel vis al meu a fost motivul împăcării cu sine. După un timp, a căutat mângâiere în credință și a găsit puterea de a merge mai departe.


Nu știu dacă am plâns, acest detaliu cât și amintirea suferinței mi-a fost ștearsă, poate că acest lucru nu era semnificativ, poate că copiii nu suferă la fel ca maturii. Poate că, după acel vis, eu am trăit mereu cu siguranța că Corina e bine și totuși nu-mi era alături, cel puțin fizic, pentru că în viața de zi cu zi, mereu mi-am dorit o prietenă bună și devotată, dar de fiecare dată când credeam că am găsit-o, mă înșelam și aceste decepții dureau, pentru că odată, o micuță prietenă mi-a zis ce înseamnă să fii ”cea mai bună prietenă” - să ajuți întotdeauna la greu, să fii aproape, să nu minți, să nu faci nimic rău acelei persoane și să te ții de promisiuni. Eu m-am ținut de promisiunea dată ei. Ea?, ea a fost poate singura prietenă de până acum, care nu m-a trădat, nu m-a ignorat, nu m-a mințit și nu mi-a făcut nimic rău, niciodată...

Atunci când viața capătă sens...

Credem cu toată ființa noastră în fericire. Ne-o dorim în fiecare zi prin lucruri scumpe sau simple, prin oamenii pe care îi vrem alături de noi, prin visele împlinite. Adesea dorințele noastre se împlinesc, dar ochii tradează mereu tristețe chiar și pe chipul celor mai împliniți oameni, sau a celor mai fericite mame, sau a celor mai frumoase femei. Această tristețe pe care dacă începi să o cauți, o găsești peste tot, vine din frică. Anume frica noastră cea de toate zilele de a nu pierde ceea ce avem ne aduce tristețe chiar dacă se pare că ar fi loc numai de bucurie. Cand am învățat să fim triști? Copii nu împărtășesc sentimente de frică în momente de glorie.

Cred că suntem antrenați în fiecare zi să ne fie frică, de orice, de moarte, de necunoscut, de ziua de maine, de vreme, de cutremure, de accidente, de colegi, de șefi, chir și de oamenii simpli de pe stradă... Privim știrile și de fiecare dată tragem concluzii, pierdem încrederea în politicieni, judecători, polițiști, preoți, profesori... Și până la urmă, învățăm să nu avem încredere în nimeni, nici în persoana de lângă noi și poate cel mai grav, pierdem și încredrea în sine. Ca să nu mai fim dezamăgiți, renunțăm la vise, dorințe, prieteni și devenim un mic roboțel într-o lume mare care merge la muncă, vine acasă, mănâncă, doarme, iar merge la muncă.

Citisem recent întro carte(Zahir de Paulo Coelho) că în război oamenii sunt cu adevărat fericiti. Știu că nu ar avea nici un sens, dar, anume în momentul în care înțelegi că viața capătă un sens, că ai pentru ce trăi sau pentru ce muri, anume atunci dispare tristețea unei vieți mici și inutile.

Nu trimit pe nimeni la război în căutarea fericii, spun doar că fericirea se află aproape, în sufletul nostru. Fiecare om își pote găsi calea care să îi dea sens vieții, trebuie doar să învățăm cum să respingem emoțiile negative care ne copleșesc ca o boală gândurile. De cele mai multe ori eșecul însemnă un pas înainte, iar frica și neputința nu e decât o iluzie. 

Fericirea are chipul tău

Scopurile noastre în viață se concentreză spre atingerea fericirii, fie că aceastea înseamnă bani, case, mașini, carieră, aprecierea și respectul comunității, a familiei sau, dacă e să amintim scopuri nobile, atunci pentru unii fericirea înseamnă să ajuți, să dăruiești, să creezi, să faci acel ”ceva”, fie acesta un lucru sau un ecou care să schimbe și să ajute umanitatea, e ca un fel de ”lucruri vs acțiuni”.
Cu toții avem scopuri sau măcar vise și dorințe, acestea sunt ca pilonii pe care se sprijină greutatea vieții noastre. Sensul acestei vieți duce spre scânteia de lumina din capătul tunelului, fie acolo măcar și mașina luxoasă pe care ai visat-o într-o noapte.
Să presupunem că acesta e scopul vieții unui om, acesta munceste ani și ani, ca într-un final să-și cumpere o mașină nouă, frumoasă, bună și scumpă. Se simte fericit? S-ar putea, dar pentru cât timp? Și dacă se așteaptă omul să fie fericit odată ce își cumpără mașina, dar rezultatul nu este deloc pe placul lui, iar acea dorință se transformă treptat într-un gol... Veți spune că ar face bine să-și găsească alte dorinte, planuri sau scopuri ca sa meargă mai departe în realizările lui. Înseamnă că unele dorințe împlinite aduc mai multă fericire, altele mai puțină, depinde de noi ce ne alegem, oricum, pentru toate trebuie să plătim și nu mă refer doar la bani. Totul se plătește, cu eforturi uriașe, nopți nedormite, sau chiar cu ani de viață.
 Oamenii sunt egoiști, într-o măsură relativ mai mică sau mai mare. Cu toții suntem diferiti, avem capacități, calități, aptitudini și moduri de gândire diferite. Aceste diferențe sunt chiar și între membrii aceleiași familii. Dorințele noastre ne determină într-o măsura semnificativă caracterul, prin acțiunile noastre, prin alegeri și priorități. Rezultă că suntem sau devenim ceea ce ne dorim să fim sau ceea ce gândim despre noi înșine. Unii oameni sunt fericiți pentru că găsesc fericirea în fiecare zi, în lucruri mărunte, în raze de soare, în zambete și flori. Acești oameni trăiesc în prezent, nu în trecut cu remușcări sau în viitor cu frica zilei de mâine. Acești oameni nu se plâng, nici nu învinuiesc, ci doar sunt recunoscători, nu le e frică de eșec și sunt gata oricând să o ia de la capăt. 
Tu, esti un om fericit? Întreabă-te sincer în timp ce te privești în oglindă. Ești bun, recunoscător, împlinit? Dacă îți place ceea ce vezi în oglindă, și aici nu mă refer doar la aspectul fizic, pentru că cine dacă nu noi înșine trebuie să ne cunoaștem cel mai bine? dacă ești mulțumit de persoana pe care o reprezinți atunci cu siguranță ești fericit. De ce? foarte simplu - fericirea e pe chipul tău!