Pasiuni

Blogul cuprinde articole si poze cu produse crosetate de mine, unice si originale - cu scheme si descrieri sau cu povestea unui produs mai special. De asemenea, articolele sunt pozitive, optimiste, amuzante, îți redau o poftă de viață, de tot ce e bun și frumos în această lume. Vă invit să urmăriți blogul savurând niște articole pe gustul fiecăruia, completate de imaginile inedite cu articole handmade.

Generozitatea celui care nu te judecă

Un om care mătura strada lângă o mănăstire, întreabă o fată dintr-un grup de turiști care trece pe lângă el, dacă i-au plăcut locurile și cele văzute aici. Fără să întoarcă capul spre el, a venit un răspuns scurt, sec ”Noi nu suntem din alte țări, suntem de-aici” adică nu din localitatea de lângă mănăstire, dar din aceiași țară. Și de ce ai crede că e josnic să-i surâzi sau cel puțin să-l privești pe cel cu mătura în mână? Oare dacă punea aceeași întrebare un ministru, primea același răspuns sau o maimuțăreală plină de vanitate? Cel puțin primul din acești doi a primit sinceritatea urâtă, așa cum e ea deseori. Mulți clasifică omenii în cei de jos și cei de sus. Problema este că poți întâlni mai multă omenie și mai mult suflet acolo unde nimeni nu întoarce privirea sub pretext că e nedemn.

Și de ce te-ai obosi să-i dai cuiva ceva, dacă nu oferi esențialul, anume ascultare, atenție, care pot fi atât de nobile daruri atunci când respecți omul prin ochii tuturor.
Apoi intervine greșeala recunoștinței, unii chiar o așteaptă, încât cei care iau bucata de pâine se simt datori cu mult mai mult de atât. Atâta recunoștință speră să primească unii, încât darurile sale devin o povară pentru cel care le-a primit.

Mulți îi judecă pe cei care cer, le măsoară demnitatea, recunoștința, caută povestea vieții lor, ca să afle unde au greșit, cât au cheltuit, câți copii au făcut, să le dea sfaturi, să se creadă zei care pot dirija destinul unui om căzut. Dar sfatul e primit în general foarte rar și doar acolo unde se cere. E ușor să-l faci pe judecătorul, dar vine și momentul când își dau seama că nu pot schimba multe pentru o viață frântă și povețele nu țin de frig și nici de învățătură, atunci când e mai binevenită o privire de prietenie. Zic prietenie, pentru că am întâlnit oameni care puteau fi prieteni din privirea înțelegătoare cu care nu judecau pe nimeni, căci prieten este înainte de toate cel care nu te judecă.
Îmi amintesc cu dezgust de campaniile electorale când dăruirea e atât de fățarnică și prefăcută. Se fac poze, se filmează, se dăruiește, ba nu, se cumpără celebritate, voturi, se fură recunoștință și îi lasă pe oamenii simpli încărcați de datorii. De vreme ce au primit, au apărut prin poze, la televizor, au datoria să facă ce li s-a cerut în schimb, și li s-a cerut mai mult decât un simplu ”mulțumesc”.
De fapt, acest ”mulțumesc” atunci când se dăruiește ceva, ar trebui să vină nu doar de la cel ce primește, ci și de la cel ce oferă. Pentru că am întâlnit oameni care nu au vrut să primească un dar, și în acel moment te simți atât de josnic și de inferior. Prin mândria vieții și muncii lor, ei sunt mai presus de a se simți îndatorați cuiva pentru ceea ce nu au cerut, chiar dacă nevoile acestor oameni sunt evidente. Iar atunci când dăruiești, de fapt primești satisfacția puterii pe care ți-o dă înfăptuirea unei fapte bune și celui care primește darul tău îi ești de fapt singur recunoscător, pentru că a primit, pentru că ți-a dat ocazia să faci ceva bun, să te transformi în ceva mai bun decât ai fost.

Orheiul Vechi - locul unde cerul și pământul se îmbrățișează

Într-o discuție recentă îmi exprimam regretul pentru înstrăinarea de locul de baștină. Deși locuiesc la Iași, vin în Moldova destul de des, dar totul se rezumă de cele mai multe ori, la vizitele scurte pe la rude și părinți. Când eram la școală, mergeam destul de des prin excursii, dar multe locuri frumoase, demne de a fi vizitate rămâneau o necunoscută despre care nu puteam spune decât că ”am auzit despre”, sau ”am citit”. Și uneori realizezi cu părere de rău că te îndreptai curios spre frumosul de departe, pe când cel de aproape, rămânea un gol, un necunoscut. Pentru că nu poți iubi ceva ce nu ai văzut, nu ai știut, nu ai simțit... și Basarabia merită iubită.
 Unele locuri nu sunt doar imagini frumoase atunci când încerci să le simți, să le înțelegi.  La Orheiul Vechi am găsit liniște și armonie în tot ce puteai vedea. Istoria își lasă amprenta nu doar prin ruine, iar povestea unor locuri este spusă de râuri, de pietrele șlefuite, de localnici și chiar de copiii care îndrăznesc să poarte o discuție cu turiștii. Am găsit un filmuleț de acum doi ani în care aceiași copii întâlniți de noi spun povestea satului Butuceni. Cred că nouă ne-au zis-o ceva mai clar, au mai crescut de atunci și totuși, uite așa se păstrează legendele, se transmit și se auto-creează, din fapte eroice și vise de copii.
- - Vreți să vă spun o poveste despre Orheiul Vechi și satul Butuceni? despre Zamolxe și Butuc care s-au bătut... copii de vreo șapte-opt ani, îndrăzneți, care învață de mici să o facă pe ghidul, sperând în sinea loc la o mică recompensă pentru efortul depus. Momentul a fost frumos pentru că a fost neșteptat, iar copiii nu au fost insistenți, nu au cerut nimic în schimb și totuși, au primit mai mult decât recunoștință și câțiva bani, au primit zâmbete și admirație. Te bucuri în sinea ta că oamenii au păstrat frumusețea și armonia din jur, te bucuri că e curat, că miroase a flori, te bucuri de liniște și simți că trăiești într-un loc unde cerul îmbrățișează pământul.

Rezervația cultural-naturală Orheiul Vechi are un statut special și constituie cel mai important sit cultural din Republica Moldova. Acum se află în procesul de nominalizare pentru a fi înscris în Lista Patrimoniului Cultural Mondial al UNESCO. Valea râului Răut este un alement esențial al complexului ce cuprinde câteva zeci de hectare ale orașului medieval Orhei, denumit ulterior Orheiul Vechi. Din cadrul complexului fac parte două promontorii mari -Peștera și Butuceni, la care se alătură trei fășii stâncoase mai mici -Potarca, Selitra și Scoc, pe teritoriul cărora se află ruinele unor fortificații, locuințe, băi, lăcașuri de cult, inclusiv mănăstiri rupestre, atît din perioada tătaro-mongolă (sec. XIII–XIV) cît și de prin sec. XV–XVI. 
 La mijlocul secolului XVI, locuitorii orașului abandonează Orheiul Vechi și se mută cu 15 km spre nord-vest, fondând Orheiul pe locul actual al orașului. Cetatea din piatră a fost distrusă, probabil din porunca lui Alexandru Lăpușneanu, care la cererea turcilor a desființat pe atunci mai multe cetăți.



Muzeul de sub cerul liber culminează cu o cruce din piatră, o clopotniță și o mănăstire frumoasă și bine îngrijită. 
Peștera mănăstirii a fost săpată în piatră de 12 călugări ortodocşi în secolul al XIII-lea. Lăcașul întunecos adăpostește icoane vechi din lemn, cărți și un altar pe mijlocul încăperii. Lumânările și iconițele le putem alege și cumpăra singuri, călugărul întâlnit acolo se ruga, și nu am îndrăznit șă-i deranjăm liniștea.
Foto: Andrei Brașoveanu
În satul Butuceni am vizitat o gospodărie țărănească tradițională, ca un mic muzeu despre tot ce însemnă tradiție și grija țăranilor, în bucuria și necazul lor.






Și câteva poze din satul Butuceni, pentru cei care apreciază tradițiile și obiceiurile românești, vorba poetului ”Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”...