Îngerii au fost acolo…

Există unele gânduri pe care ai împresia că vrei să le spui, dar nu ştii cui anume, simţi că ai înţeles ceva şi trebuie neapărat să explici, dar gura e prea înţepenită să exprime gândurile de care speri să scapi, odată ce vor fi spuse…

O maşină neagră venea peste mine ca un taur turbat…, anume aşa, pentru că am întins o mână spre ea, în momentul în care mi-am dat seama că nu se va opri, iar eu îi stăteam în cale, i-am strigat de câteva ori “Opreşte-te!” şi atunci aveam impresia că mă adresam unei persoane…
Într-o seară de toamnă ploiasă, eu, studentă care lucra cu disperare, după 12 ore de muncă în picioare, mă îndreptam spre casă într-un microbus aglomerat. La un moment dat am simţit un disconfort şi o stare de neexplicat de vomă şi de durere pe care nu mi-o puteam explica. Era genul de stare când te simţi foarte rău, dar nu ştii ce ai. Mi-am scos telefonul şi l-am sunat pe prietenul meu. Ştiam că de obicei venea mai tarziu de la muncă, dar l-am rugat să iasă mai devreme şi să venim amândoi acasă. Mi-a zis că nu poate…
Îmi era atât de rău, încât vroiam să ies afară. Afară ploua, era noapte, m-am gândit să nu risc să umblu noaptea pe drumuri singură, pentru că dacă mai răbdam puţin, microbusul mă aducea până aproape de casă.
Aveam de traversat o stradă, iar blocul în care locuiam, era destul de aproape. Afară ploua, aşa că mi-am tras gluga neagră peste cap şi am pornit spre casă. Traversez strada destul de lată pe la trecerea de pietoni. Înaintea mea mergeau nişte copii, nu se vedea nici o maşină.
În acel loc, pe care îl văd ca în palmă de la fereastra mea în fiecare zi, în acel moment am observat că vine din partea dreaptă o maşină care nu mai oprea, iar eu îi stăteam în cale…  Până acum nu este nimic ciudat sau neobişnuit. Lucrul care m-a intrigat atât de mult este determinat de starea, gândurile şi acţiunile mele din acele câteva secunde în care a avut loc impactul.
Mai întâi am îndreptat o mână spre maşină, aveam impresia că vine furioasă. Mi-am dat seama că nu are rost şi încercam să găsesc modalitatea prin care să rămân nevătămată. Cum să reuşesc să merg înainte, să trec până ajunge maşina? Erau doar 2 paşi, dar eram sigură că nu reuşesc deoarece corpul se mişca mult mai încet decât aş fi vrut… O groază de gânduri şi idei, deşi totul era clar, mişcarea a încetinit foarte mult, iar corpul nu răspundea impulsului. A fost lovitura, nu mai ştiam unde şi nici din ce parte am fost lovită, eram în mişcare, în viteză, în aer. Vedeam cum pungile din mâna mea au căzut pe şosea se rostogoleau şi în acel moment conştientizând că o să cad, ştiam că trebuie să-mi ţin capul sus. Da, capul sus, să nu mă lovesc, să nu cad în cap, să nimeresc la mijlocul maşinii, să mă aplec ca să încap pe sub maşină în caz că nu mai opreşte… vreau să trăiesc, să fiu mireasă, să am copii!

Nu mi-am amintit toată viaţa, cum spun unii că au făcut în momentele grele, ci aveam dorinţa unei continuări, nu avea cum, nu putea să se termine acolo…
Şoferul m-a luat în braţe şi m-a adus în maşina lui. M-au întrebat unde e telefonul meu şi pe cine să sune. M-au întrebat ce mă doare şi le-am zis că nimic. Ştiu că respiram repede, eram supărată, nu-mi puteam opri lacrimile, dar NU SIMŢEAM NIMIC!
A venit ambulanţa, o auzeam cum vine, cum se apropie… chiar mă simţeam vinovată că au chemat ambulanţa pentru că nu simţeam nimic şi dacă eu nu aveam nimic, voi fi cumva învinuită că a venit degeaba ambulanţa? M-au întrebat unde mă doare. Prin lacrimi le-am zis că nu mă doare nimic.  Nu făceam nici o mişcare şi echipa de medici mi-au imobilizat repede gâtul şi m-au rugat să-mi mişc degetele de la mâini şi de la picioare. Chiar m-am uitat cum şi dacă se mişcă, s-au mişcat… au răsuflat oarecum uşuraţi şi au zis că e de la stres. Au început să mă cerceteze, să observe ce şi unde am, dar nu au găsit aproape nimic. Medicii din ambulanţă, un bărbat şi o femeie, au fost foarte buni şi înţelegători. El mă mângâia pe cap, sincer, mi-a ajutat foarte mult acest lucru.
Dacă tot eram conştientă, a venit poliţia să-mi facă testul de alcoolemie, după care, să-mi pună o groază de întrebări. Între timp venise şi prietenul meu, mă ajuta să răspund la întrebări. M-a întrebat numărul de telefon şi în acel moment nu îl mai ştiam,  în schimb mi-am amintit foarte repede numărul lui.
În drum spre spital medicii îmi povesteau despre alte accidente în care au fost chiar ei implicaţi, apoi mi-au arătat buletinul meu şi m-au întrebat ce fel de cetate este imprimată? Cetatea Sorocii, le-am răspuns, apoi au urmat alte întrebări care să mă facă să gândesc în altă direcţie…
După ce am trecut o groază de teste medicale şi radiografii, mai ales la coloană şi gât, stăteam întinsă pe un “pat de fier” drept şi foarte incomod. Simţeam cum trec mai mulţi pe lângă mine, cum se uitau la mine, eu aveam o chestie pusă la gât şi nu-mi puteam mişca capul. M-am ridicat, şi sub pretextul că vreau la baie, m-au lăsat să mă ridic. Nu mai suportam să stau întinsă, apoi am văzut mai mulţi tineri. M-am uitat la ei şi am zis destul de tare, ca să mă audă mai mulţi: “Ce, vă uitaţi să vedeţi sânge şi v-am decepţionat?”, au râs şi au venit în jurul meu. Am devenit în scurt timp obiectul de cercetare al unor tineri care făceau practica medicală. Nedumerirea lor consta în faptul cum reuşeam să fiu calmă şi să am simţul umorului după accident.
A urmat alt spital, alte analize şi spre continua mea mirare, alţi medici care s-au comportat excepţional. A doua zi de dimineaţă am simţit durere, dureri musculare oribile. Am găsit după vânătăi locurile supuse impactului cu maşina, dar şi cu asfaltul.
De fiecare dată când îmi aminteam acest incident, nu puteam înţelege cum am putut să gândesc atât de repede şi mult în doar câteva clipe. Corpul a funcţionat ca o maşinărie care a declanşat anumite stări de autoapărare şi supravieţuire despre care nu ştiam. Inima bătea mai repede, iar raţiunea era atât de rapidă încât timpul părea că stagnează, doar corpul nu asculta şi nu putea să se mişte mai repede. Lupta pentru existenţă a devenit în acel moment ceva prioritar, iar speranţa că voi reuşi mi-a dat puteri să lupt. De ce acum, mintea mea nu lucrează aşa ca atunci? Aş putea face mult mai multe lucruri, să învăţ mai multe, să scriu mai mult… Acel ceva natural sau supranatural ar putea fi găsit, descoperit sau inventat. Ne-ar permite să fim mai rapizi, mai mobili şi mai eficienţi, poate că viitorul păstreză speranţa acestei  specii pentru a putea deveni ceva mai buni ca strămoşii din era prezentului. Până la urmă, timpul este ceva foarte ambiguu, tot ce putem face acum este să depunem efortul necesar să nu treacă în zadar.