Pasiuni

Blogul cuprinde articole si poze cu produse crosetate de mine, unice si originale - cu scheme si descrieri sau cu povestea unui produs mai special. De asemenea, articolele sunt pozitive, optimiste, amuzante, îți redau o poftă de viață, de tot ce e bun și frumos în această lume. Vă invit să urmăriți blogul savurând niște articole pe gustul fiecăruia, completate de imaginile inedite cu articole handmade.

Scheme şi modele de fulgi croşetaţi


De curând am observat că tot mai mulţi caută pe Google, modele de fulgi croşetaţi. Şi ca să nu fie dezamăgiţi de singurul model publicat cam doi ani în urmă, m-am gandit că aş putea face un gest cât de cât generos, ca să scot din "cutia fermecată" câteva modele frumoase de fulguşori.
Dacă v-au plăcut modelele şi le-aţi încercat, aştept un semn sau comentariu să-mi ziceţi păreri sau propuneri.
Dacă iubiţi lucrurile unice şi delicate, lucrate manual, dar nu puteţi croşeta, să-mi daţi de ştire şi vă pot realiza eu, comanda dorită după preferinţele fiecăruia.








Senzații virtuale

Suntem cu toții în căutare de momente frumoase, situații plăcute, bucate delicioase, muzică bună... Șirul acestor dorințe de senzații plăcute poate continua, însă unele dintre ele costă, altele se întâmplă foarte rar, iar monotonia aceleiași zile obișnuite pare să se impregneze în viața noastră.

Mulți căutători de senzații apeleză la ajutorul celui mai accesibil prieten - „Internetul”.
Avantajele sar în ochi din prima - îți răspunde la orice întrebare, nu-ți cere socoteală, îți arată tot ce vrei sa vezi și tot ce vrei sa auzi. Din acest moment fiecare e pe cont propriu, ce alegi, aceea vei avea.
Dacă „senzțiile tari” sunt tot mai greu de obținut în lumea relă, in cea virtulă, trebuie numai să știi ce își dorești. Intensitatea lor nu se compară însă cu realitatea,de exemplu, o poză cu un peisaj superb, văzută la calculator, e nimic pe lângă același peisaj văzut în realitate.
După cum am mai spus, unele bucurii din viață ne cam costă bani, dar totuși, pentru ce altceva ne petrecem întreaga viață muncind? Ca să avem amintiri plăcute proprii, sau doar să contemplăm poze cu amintirile altora?

Rețetă Pâine albă de casă

După ce am postat niște poze cu pâinițele mele, mi-a fost solicitată rețeta. Am numit-o ”de casă” nu doar din motivul că este preparată în condiții casnice, ci și pentru faptul că urmărește tehnologia trdițională de preparare a aluatului cu maia lichidă. Dacă veți respecta măcar aproximativ metoda pe care urmează să o divulg, vă garantez faptul că pâinea obținută va fi foarte bună și va arăta extraordinar. :)

Ingrediente:
Făină: 1kg;
Drojdie: 15-20g;
Sare: 15-17g;
Zahăr: 10g;
Ulei: 30ml
Apă: 500-550 ml.
Cantitatea de apă poate varia în funcție de cât de umedă sau uscată este făina. Vă recomand să puneți cu încredere cantitatea de făină, iar pe parcursul frământării dacă mai trebuie un pic de apă, mai adăugati, iar dacă este cam moale aluatul, mai puneți un pic de făină. Pâinea iubește uleiul de măsline, nu e neapărat, dar dacă aveți, puteți înlocui uleiul de floarea soarelui cu cel de măsline. Aluatul va fi mai ferm, iar pâinea mai gustoasă.
Metoda directă ”sare” peste etapa preparării maielei, de aceea este rapidă. Dacă optați pentru acestă variantă, frământați bine aluatul format din toate ingredientele (apa trebuie să fie călduță). Îl lăsați să crească la cald cam 20 -30 minute, după care îl mai frământați odată, îl lăsați să se ”odihnească” vreo 10 min, îl modelați și îl așezați pe tavă, sau în forme pe care le puneți la un loc călduț timp de 20-30 min. Dacă e mai rece și aluatul a crescut puțin putem să îl ținem și 40 min înainte să băgăm pâinea la cuptor. Dospirea aluatului înainte de coacere este forte importantă, miezul devine mai pufos, coja mai subțire, iar pâinea are volum și nu crapă. Dacă doriți, puteți să o ungeți cu ou înainte de coacere, pentru o crustă mai lucioasă. În general temperatura de cocere variază de la 180 la 220 grade, la fel și timpul de cocere. Totul depinde de mărimea pâinii și chiar de cuptorul pe care îl aveți.

Metod indirectă, sau cea cu maia, vă răpește ceva mai mult timp, însă caliltatea pâinii va fi mai bună.
Maiaua o preparăm din toată cantitatea de apă(500 ml), jumătate din cantitatea de făină(500g), drojdia, și zahărul. Apa trebuie să fie călduță. O amestecăm bine și o lăsăm să crească 1-2 ore(daca e mai cald, maiau va creste mai repede, deasemenea daca punem puțina drojdie, trebuie sa mărim timpul de fermentare a mielei, de exemplu bunica mea punea puțină drojdie și lăsa maiaua la fermentat și 3 ore) după care adăugăm sarea, restul făinii și frământăm aluatul. Spre final adăugăm uleiul și aluatul se frământă mai ușor. După ce am obținut un aluat omogen, care se desprinde ușor de mâini și pereții vasului, îl acoperim cu ceva să nu prindă cojă și îl lăsăm să crească 30 min, după care îl mai frământăm o dată. Acest procedeu de refrământare face aluatul mai ferm, iar dospirea devine mai rapidă. Îl putem refământa o dată, de două sau chiar de trei ori înainte de modelare.
După care, îi dăm aluatului forma dorită, îl punem în tăvi și îl lăsăm să crească aproximtiv 30 min, iar la finl, îl băgăm la cuptor. Puteți face niște crestături pe pâine cu un cuțit bine ascuțit, puteți să o presurați cu făină sau să o ungeți cu ou înainte de coacere. Timpul de coacere și temperatura depinde de mărimea produsului copt. Cu cât pâinea este mai mare, cu atât și timpul de coacere este mai mare, iar temperatura ceva mai mică.
Apropo, dacă coaceți pâinea în forme, bucata de aluat, modelata trebuie să ocupe cel mult 2/3 din tavă, pentru ca să aibă loc atunci când pâinea va crește. Iar dacă le coaceți pe tavă, lăsați ceva spațiu între pâini.
Pâinițele pot fi împletite, rotunde, alungite timp frnzelă, în diferite forme, micuțe ca niște chifle, crestate, presărate cu susan, făină sau semințe; nu există limite sau modele fixe, totul depinde de dorința și imaginația fiecăruia.

Mult succes!



Oscar din Danemarca

Spuneam cândva că fericirea, uneori înseamnă mulțumirea de sine atunci când reușești ceva, apoi am zis că mai înseamnă recunoștință. Ei bine, situații de genul acesta, s-au întamplat mai des și sunt sigură toți oamenii care se bucură de viață și trăiesc fiecare clipă, stiu perfect despre ce notă de fericire vorbesc.
Recent însă, am avut un sentiment de fericiri ceva mai evoluat :) - Fericirea de a face pe cineva fericit fără ca sa îți dorești neapărat sau să te aștepți la acest lucru. Ei bine, în familie, e ceva normal cand știi că faci ceva special sau o surpriză plăcută, încât să faci pe cineva fericit, dar când îți spune cineva că ai făcut foarte fericită o fetiță din Danemarca și îți oferă și poze care să demonstreze acest lucru, te oprești un pic și te gandești oare cand și unde și ce ai făcut așa special?
Recent am citit un articol interesant despre alegerea cadoului perfect care mi-a amintit despre un moment interesant pe care am vrut să-l împărtășesc. Anume cadourile surpriză sunt cele mai apreciate, iubite, mai ales de cei care știu să prețuiască ideile ingenioase  și sentimentele.

După un film, noaptea târziu, când am vrut să închid calculatorul să merg la somn, am văzut un mesaj pe contul de facebook de la cineva care mă întreba dacă poate să mă sune să  discutăm despre niște cadouri. M-a sunat și mi-a zis ca are nevoie urgent de 3 cadouri. Urgent însemna în acea dimineața pentru că urma să plece în Danemarca, așa că am pregătit ceea ce aveam la mine să zic ”în stoc”, de fapt erau niște încercări de a face jucării din propria inițiativă.


Ei bine, unul dintre cadouri era un monstruleț căreia eu i-am zis ”virus - computer worm”, pentru că semăna cu un vierme, cel care l-a cumpărat a zis că e ”râmă”. Ei bine, monstrulețul a avut soarta de a-și transforma nu doar ”specia” :), ci și numele. Cât a stat la mine, îi ziceam Wasea. Recunosc  că nu l-am vândut cu tot cu nume, dar am aflat că acum îl cheamă Oscar și că e foarte alintat și iubit de o fetiță tare dulce din Danemarca :)
Aceste mici detalii, cât și poza (făcută de ea) m-au făcut să mă simt o parte din motivul acelei bucurii sincere din ochii unui copil. Această experiență mă face să-mi amintesc cât mai des că a face fericit pe cineva, înseamnă să devii și mai fericit.

Vise împlinite

E un lucru firesc să avem dorințe, speranțe, vise, idealuri. Cel puțin eu, mă învârt în jurul acestor cuvinte până le contopesc de tot.

Dorințele se împlinesc, desigur, nu întotdesuna așa cum ne-am fi dorit. Uneori înțelegem că am greșit undeva și reîncepem propriul ritual al dorințelor cu mai puține greșeli.

Nu v-am spus nimic nou până acum și nici nu cred că o voi face degrabă, pentru că nu am descoperit nimic, doar am înțeles câte ceva. Am înțeles că nu doar eșecurile și greutățile te învață să fii mai puternic. Împlinirile unor vise te învață să privești tot mai departe.
”Când vrei ceva cu-adevărat, întregul Univers conspiră, ca tu să-ți împlinești dorința.” (Alchimistul/ Paulo Coelho)

Ascultă-ţi inima...

"Ascultă-ţi inima..." de obicei, când auzeam aceste cuvinte mi se păreau cumva banale şi ciudate. Nu sunt adepta cuvintelor pompoase, iar citatele despre dragoste folosite de toată lumea mă făcea să le clasific la categoria "vorbelor în vânt".
De obicei când mă culc să dorm, seara, adorm cam greu. Uneori îmi amintesc fragmente din acea zi, feţe şi momente desprinse parcă dintr-un film, sau îmi amintesc ce am reuşit să fac în acea zi şi dacă am făcut multe lucruri, oricât de însemnate sau neînsemnate au fost, mă simt cumva împlinită, mă simt că nu am trăit acea zi în zadar.
Ieri seara mi s-a întâmplat un lucru ciudat, dar şi obişnuit, pentru că ştiu sigur că mi s-a întâmplat de mai multe ori, doar că nu am acordat prea mare atenţie acestui fapt. Am simţit cum î-mi bate inima. Auzeam bătăile în urechi, pulsaţiile de sânge prin vene până în vârful degetelor.
Eram liniştită, relaxată, încât cest sentiment vroiam să îl păstrez pentru cât mai mult timp. Ştiam că dacă încep să mă gândesc la ceva, n-o mai aud, iar dacă mă mişc, nu o mai simt şi totuşi, nu poţi opri gândurile, sau cel puţin este un exerciţiu de forţă psihică pe care nu l-am antrenat. Am început să formez gânduri simple, ca cele ale unui copil, astfel încât să aud şi să simt bătăile inimii. În acele momente totul devenea clar, simplu, uşor de rezolvat, deci cumva toate se rezolvă uşor, dacă nu le complici prea tare. 
"Ascultă-ţi inima...", dar oare ce spune? căutam răspunsul în acel timp în care o auzeam şi o simţeam. Am auzit atunci ceva mai mult decât ştiam până în acel moment: un ritm regulat, acemenea ticăitului unui ceas, un ceas dinnăuntrul nostru. Acest "ceas" vine să ne aminteasă că viaţa nu e fără sfârşit, că fiecare zi, fiecare clipă trebuie preţuită. Oamenii ar trebui la un moment dat să înţeleagă că până la urmă nu banii, cariera sau alte bunuri sunt valoroase, ci TIMPUL. Dacă ai timp, le poţi obţine pe toate.
Partea rea este că nu putem afla nimic despre timpul rămas ca să ştim dacă trebuie să ne grăbim cu ceva anume, sau nu, ca să ne facem un plan de activităţi pentru viaţa noastră la fel cum am putea face pentru o zi obişnuită.
Partea rea însă, este în acelaşi timp şi partea bună: nu ştim cât timp mai avem, deci fiecare zi, fiecare clipă trebuie preţuită. Acest avantaj însă, este înţeles de prea puţini oameni, astfel încât rămâne aproape un mister. Un mister văzut şi auzit de mulţi, dar înţeles de prea puţini.
"Ascultă-ţi inima..." 
"Tic-tac, tic-tac..."

Îngerii au fost acolo…

Există unele gânduri pe care ai împresia că vrei să le spui, dar nu ştii cui anume, simţi că ai înţeles ceva şi trebuie neapărat să explici, dar gura e prea înţepenită să exprime gândurile de care speri să scapi, odată ce vor fi spuse…

O maşină neagră venea peste mine ca un taur turbat…, anume aşa, pentru că am întins o mână spre ea, în momentul în care mi-am dat seama că nu se va opri, iar eu îi stăteam în cale, i-am strigat de câteva ori “Opreşte-te!” şi atunci aveam impresia că mă adresam unei persoane…
Într-o seară de toamnă ploiasă, eu, studentă care lucra cu disperare, după 12 ore de muncă în picioare, mă îndreptam spre casă într-un microbus aglomerat. La un moment dat am simţit un disconfort şi o stare de neexplicat de vomă şi de durere pe care nu mi-o puteam explica. Era genul de stare când te simţi foarte rău, dar nu ştii ce ai. Mi-am scos telefonul şi l-am sunat pe prietenul meu. Ştiam că de obicei venea mai tarziu de la muncă, dar l-am rugat să iasă mai devreme şi să venim amândoi acasă. Mi-a zis că nu poate…
Îmi era atât de rău, încât vroiam să ies afară. Afară ploua, era noapte, m-am gândit să nu risc să umblu noaptea pe drumuri singură, pentru că dacă mai răbdam puţin, microbusul mă aducea până aproape de casă.
Aveam de traversat o stradă, iar blocul în care locuiam, era destul de aproape. Afară ploua, aşa că mi-am tras gluga neagră peste cap şi am pornit spre casă. Traversez strada destul de lată pe la trecerea de pietoni. Înaintea mea mergeau nişte copii, nu se vedea nici o maşină.
În acel loc, pe care îl văd ca în palmă de la fereastra mea în fiecare zi, în acel moment am observat că vine din partea dreaptă o maşină care nu mai oprea, iar eu îi stăteam în cale…  Până acum nu este nimic ciudat sau neobişnuit. Lucrul care m-a intrigat atât de mult este determinat de starea, gândurile şi acţiunile mele din acele câteva secunde în care a avut loc impactul.
Mai întâi am îndreptat o mână spre maşină, aveam impresia că vine furioasă. Mi-am dat seama că nu are rost şi încercam să găsesc modalitatea prin care să rămân nevătămată. Cum să reuşesc să merg înainte, să trec până ajunge maşina? Erau doar 2 paşi, dar eram sigură că nu reuşesc deoarece corpul se mişca mult mai încet decât aş fi vrut… O groază de gânduri şi idei, deşi totul era clar, mişcarea a încetinit foarte mult, iar corpul nu răspundea impulsului. A fost lovitura, nu mai ştiam unde şi nici din ce parte am fost lovită, eram în mişcare, în viteză, în aer. Vedeam cum pungile din mâna mea au căzut pe şosea se rostogoleau şi în acel moment conştientizând că o să cad, ştiam că trebuie să-mi ţin capul sus. Da, capul sus, să nu mă lovesc, să nu cad în cap, să nimeresc la mijlocul maşinii, să mă aplec ca să încap pe sub maşină în caz că nu mai opreşte… vreau să trăiesc, să fiu mireasă, să am copii!

Nu mi-am amintit toată viaţa, cum spun unii că au făcut în momentele grele, ci aveam dorinţa unei continuări, nu avea cum, nu putea să se termine acolo…
Şoferul m-a luat în braţe şi m-a adus în maşina lui. M-au întrebat unde e telefonul meu şi pe cine să sune. M-au întrebat ce mă doare şi le-am zis că nimic. Ştiu că respiram repede, eram supărată, nu-mi puteam opri lacrimile, dar NU SIMŢEAM NIMIC!
A venit ambulanţa, o auzeam cum vine, cum se apropie… chiar mă simţeam vinovată că au chemat ambulanţa pentru că nu simţeam nimic şi dacă eu nu aveam nimic, voi fi cumva învinuită că a venit degeaba ambulanţa? M-au întrebat unde mă doare. Prin lacrimi le-am zis că nu mă doare nimic.  Nu făceam nici o mişcare şi echipa de medici mi-au imobilizat repede gâtul şi m-au rugat să-mi mişc degetele de la mâini şi de la picioare. Chiar m-am uitat cum şi dacă se mişcă, s-au mişcat… au răsuflat oarecum uşuraţi şi au zis că e de la stres. Au început să mă cerceteze, să observe ce şi unde am, dar nu au găsit aproape nimic. Medicii din ambulanţă, un bărbat şi o femeie, au fost foarte buni şi înţelegători. El mă mângâia pe cap, sincer, mi-a ajutat foarte mult acest lucru.
Dacă tot eram conştientă, a venit poliţia să-mi facă testul de alcoolemie, după care, să-mi pună o groază de întrebări. Între timp venise şi prietenul meu, mă ajuta să răspund la întrebări. M-a întrebat numărul de telefon şi în acel moment nu îl mai ştiam,  în schimb mi-am amintit foarte repede numărul lui.
În drum spre spital medicii îmi povesteau despre alte accidente în care au fost chiar ei implicaţi, apoi mi-au arătat buletinul meu şi m-au întrebat ce fel de cetate este imprimată? Cetatea Sorocii, le-am răspuns, apoi au urmat alte întrebări care să mă facă să gândesc în altă direcţie…
După ce am trecut o groază de teste medicale şi radiografii, mai ales la coloană şi gât, stăteam întinsă pe un “pat de fier” drept şi foarte incomod. Simţeam cum trec mai mulţi pe lângă mine, cum se uitau la mine, eu aveam o chestie pusă la gât şi nu-mi puteam mişca capul. M-am ridicat, şi sub pretextul că vreau la baie, m-au lăsat să mă ridic. Nu mai suportam să stau întinsă, apoi am văzut mai mulţi tineri. M-am uitat la ei şi am zis destul de tare, ca să mă audă mai mulţi: “Ce, vă uitaţi să vedeţi sânge şi v-am decepţionat?”, au râs şi au venit în jurul meu. Am devenit în scurt timp obiectul de cercetare al unor tineri care făceau practica medicală. Nedumerirea lor consta în faptul cum reuşeam să fiu calmă şi să am simţul umorului după accident.
A urmat alt spital, alte analize şi spre continua mea mirare, alţi medici care s-au comportat excepţional. A doua zi de dimineaţă am simţit durere, dureri musculare oribile. Am găsit după vânătăi locurile supuse impactului cu maşina, dar şi cu asfaltul.
De fiecare dată când îmi aminteam acest incident, nu puteam înţelege cum am putut să gândesc atât de repede şi mult în doar câteva clipe. Corpul a funcţionat ca o maşinărie care a declanşat anumite stări de autoapărare şi supravieţuire despre care nu ştiam. Inima bătea mai repede, iar raţiunea era atât de rapidă încât timpul părea că stagnează, doar corpul nu asculta şi nu putea să se mişte mai repede. Lupta pentru existenţă a devenit în acel moment ceva prioritar, iar speranţa că voi reuşi mi-a dat puteri să lupt. De ce acum, mintea mea nu lucrează aşa ca atunci? Aş putea face mult mai multe lucruri, să învăţ mai multe, să scriu mai mult… Acel ceva natural sau supranatural ar putea fi găsit, descoperit sau inventat. Ne-ar permite să fim mai rapizi, mai mobili şi mai eficienţi, poate că viitorul păstreză speranţa acestei  specii pentru a putea deveni ceva mai buni ca strămoşii din era prezentului. Până la urmă, timpul este ceva foarte ambiguu, tot ce putem face acum este să depunem efortul necesar să nu treacă în zadar.

Fiecare îşi alege calea


Deşi nu am scris cam demult, nu cred ca mi-am pierdut abilităţile, dimpotrivă chiar, am trecut printr-o perioadă de exersare continuă în domeniul jurnalistic. Acest lucru m-a ţinut ocupată aproape non-stop, de aceea am rămas în urmă cu croşetările. Deşi încerc să nu găsesc vinovaţi, sau tot felul de scuze, totuşi, trebuie să recunosc că ar trebui să fiu mai ordonată în timp.
Timpul, pentru mine cred că trece foarte repede, sau cel puţin aşa îl simt eu. Astăzi am fost invitată la ziua de naştere a unui prieten. Am fost şi anul trecut, doar că aveam senzaţia că nu a trecut un an de atunci. Aceiaşi invitaţi, aceeaşi odaie, doar alte culori, traiam acea senzaţie că mi s-a mai întâmplat aşa ceva. Adesea când trăieşti un deja vu, nu-ţi dai seama când, unde şi cum. Eu însă ştiam perfect, chiar mai mult, parcă trăiam o continuare a unui eveniment petrecut un an în urmă.
Înainte să lăs gândurile şi stările ciudate la o parte, aşa cum sunt acuma influenţată de situaţie, vreau să zic că există ceva ciudat în lumea, spaţiul şi timpul în care trăim. Acel CEVA care poate fi o salvare, sau un haos...
Fiecare avem în noi câte o bucăţică din toate, câte un atom din stelele sau din mări, atomi de metale - de aur, fier ... Fiecare din noi are şi partea bună, plină de speranţe optimism, credinţă şi partea mai întunecată unde se zbate invidie, egoism... Armonia corpului nostru cu gândurile şi lumea este creată de raţiune şi de suflet. Sufletul întotdeauna alege calea, calea spre întuneric, sau spre lumina...