Generozitatea celui care nu te judecă

Un om care mătura strada lângă o mănăstire, întreabă o fată dintr-un grup de turiști care trece pe lângă el, dacă i-au plăcut locurile și cele văzute aici. Fără să întoarcă capul spre el, a venit un răspuns scurt, sec ”Noi nu suntem din alte țări, suntem de-aici” adică nu din localitatea de lângă mănăstire, dar din aceiași țară. Și de ce ai crede că e josnic să-i surâzi sau cel puțin să-l privești pe cel cu mătura în mână? Oare dacă punea aceeași întrebare un ministru, primea același răspuns sau o maimuțăreală plină de vanitate? Cel puțin primul din acești doi a primit sinceritatea urâtă, așa cum e ea deseori. Mulți clasifică omenii în cei de jos și cei de sus. Problema este că poți întâlni mai multă omenie și mai mult suflet acolo unde nimeni nu întoarce privirea sub pretext că e nedemn.

Și de ce te-ai obosi să-i dai cuiva ceva, dacă nu oferi esențialul, anume ascultare, atenție, care pot fi atât de nobile daruri atunci când respecți omul prin ochii tuturor.

Apoi intervine greșeala recunoștinței, unii chiar o așteaptă, încât cei care iau bucata de pâine se simt datori cu mult mai mult de atât. Atâta recunoștință speră să primească unii, încât darurile sale devin o povară pentru cel care le-a primit.

Mulți îi judecă pe cei care cer, le măsoară demnitatea, recunoștința, caută povestea vieții lor, ca să afle unde au greșit, cât au cheltuit, câți copii au făcut, să le dea sfaturi, să se creadă zei care pot dirija destinul unui om căzut. Dar sfatul e primit în general foarte rar și doar acolo unde se cere. E ușor să-l faci pe judecătorul, dar vine și momentul când își dau seama că nu pot schimba multe pentru o viață frântă și povețele nu țin de frig și nici de învățătură, atunci când e mai binevenită o privire de prietenie. Zic prietenie, pentru că am întâlnit oameni care puteau fi prieteni din privirea înțelegătoare cu care nu judecau pe nimeni, căci prieten este înainte de toate cel care nu te judecă.

Îmi amintesc cu dezgust de campaniile electorale când dăruirea e atât de fățarnică și prefăcută. Se fac poze, se filmează, se dăruiește, ba nu, se cumpără celebritate, voturi, se fură recunoștință și îi lasă pe oamenii simpli încărcați de datorii. De vreme ce au primit, au apărut prin poze, la televizor, au datoria să facă ce li s-a cerut în schimb, și li s-a cerut mai mult decât un simplu ”mulțumesc”.
De fapt, acest ”mulțumesc” atunci când se dăruiește ceva, ar trebui să vină nu doar de la cel ce primește, ci și de la cel ce oferă. Pentru că am întâlnit oameni care nu au vrut să primească un dar, și în acel moment te simți atât de josnic și de inferior. Prin mândria vieții și muncii lor, ei sunt mai presus de a se simți îndatorați cuiva pentru ceea ce nu au cerut, chiar dacă nevoile acestor oameni sunt evidente. Iar atunci când dăruiești, de fapt primești satisfacția puterii pe care ți-o dă înfăptuirea unei fapte bune și celui care primește darul tău îi ești de fapt singur recunoscător, pentru că a primit, pentru că ți-a dat ocazia să faci ceva bun, să te transformi în ceva mai bun decât ai fost.

Rețetă Pâine albă de casă

După ce am postat niște poze cu pâinițele mele, mi-a fost solicitată rețeta. Am numit-o ”de casă” nu doar din motivul că este preparată în condiții casnice, ci și pentru faptul că urmărește tehnologia trdițională de preparare a aluatului cu maia lichidă. Dacă veți respecta măcar aproximativ metoda pe care urmează să o divulg, vă garantez faptul că pâinea obținută va fi foarte bună și va arăta extraordinar. :)

Ingrediente:
Făină: 1kg;
Drojdie: 15-20g;
Sare: 15-17g;
Zahăr: 10g;
Ulei: 30ml
Apă: 500-550 ml.
Cantitatea de apă poate varia în funcție de cât de umedă sau uscată este făina. Vă recomand să puneți cu încredere cantitatea de făină, iar pe parcursul frământării dacă mai trebuie un pic de apă, mai adăugati, iar dacă este cam moale aluatul, mai puneți un pic de făină. Pâinea iubește uleiul de măsline, nu e neapărat, dar dacă aveți, puteți înlocui uleiul de floarea soarelui cu cel de măsline. Aluatul va fi mai ferm, iar pâinea mai gustoasă.

Metoda directă ”sare” peste etapa preparării maielei, de aceea este rapidă. Dacă optați pentru acestă variantă, frământați bine aluatul format din toate ingredientele (apa trebuie să fie călduță). Îl lăsați să crească la cald cam 20 -30 minute, după care îl mai frământați odată, îl lăsați să se ”odihnească” vreo 10 min, îl modelați și îl așezați pe tavă, sau în forme pe care le puneți la un loc călduț timp de 20-30 min. Dacă e mai rece și aluatul a crescut puțin putem să îl ținem și 40 min înainte să băgăm pâinea la cuptor. Dospirea aluatului înainte de coacere este forte importantă, miezul devine mai pufos, coja mai subțire, iar pâinea are volum și nu crapă. Dacă doriți, puteți să o ungeți cu ou înainte de coacere, pentru o crustă mai lucioasă. În general temperatura de cocere variază de la 180 la 220 grade, la fel și timpul de cocere. Totul depinde de mărimea pâinii și chiar de cuptorul pe care îl aveți.

Metod indirectă, sau cea cu maia, vă răpește ceva mai mult timp, însă caliltatea pâinii va fi mai bună.
Maiaua o preparăm din toată cantitatea de apă(500 ml), jumătate din cantitatea de făină(500g), drojdia, și zahărul. Apa trebuie să fie călduță. O amestecăm bine și o lăsăm să crească 1-2 ore(daca e mai cald, maiau va creste mai repede, deasemenea daca punem puțina drojdie, trebuie sa mărim timpul de fermentare a mielei, de exemplu bunica mea punea puțină drojdie și lăsa maiaua la fermentat și 3 ore) după care adăugăm sarea, restul făinii și frământăm aluatul. Spre final adăugăm uleiul și aluatul se frământă mai ușor. După ce am obținut un aluat omogen, care se desprinde ușor de mâini și pereții vasului, îl acoperim cu ceva să nu prindă cojă și îl lăsăm să crească 30 min, după care îl mai frământăm o dată. Acest procedeu de refrământare face aluatul mai ferm, iar dospirea devine mai rapidă. Îl putem refământa o dată, de două sau chiar de trei ori înainte de modelare.
După care, îi dăm aluatului forma dorită, îl punem în tăvi și îl lăsăm să crească aproximtiv 30 min, iar la finl, îl băgăm la cuptor. Puteți face niște crestături pe pâine cu un cuțit bine ascuțit, puteți să o presurați cu făină sau să o ungeți cu ou înainte de coacere. Timpul de coacere și temperatura depinde de mărimea produsului copt. Cu cât pâinea este mai mare, cu atât și timpul de coacere este mai mare, iar temperatura ceva mai mică.
Apropo, dacă coaceți pâinea în forme, bucata de aluat, modelata trebuie să ocupe cel mult 2/3 din tavă, pentru ca să aibă loc atunci când pâinea va crește. Iar dacă le coaceți pe tavă, lăsați ceva spațiu între pâini.
Pâinițele pot fi împletite, rotunde, alungite timp frnzelă, în diferite forme, micuțe ca niște chifle, crestate, presărate cu susan, făină sau semințe; nu există limite sau modele fixe, totul depinde de dorința și imaginația fiecăruia.

Mult succes!

Pâinea integrală aduce sănătate

Aceste minunate baghete negre reprezintă alegerea cea mai bună pe care ar putea să o facă un consumator care se gândește câtuși de puțin la sănătate. Au un conținut ridicat de fibre alimentare datorită făinii de secară, făinii integrale, apoi mai conțin tărâțe, crupe de orz, ovăz, mălai, semințe de in. Datorită acestor ingrediente conțin puține calorii, deci e perfect atât pentru cei care vor să slăbească cât și pentru cei care țin careva cure speciale din cauza unor boli. Arată bine, chiar perfect, să nu uităm că sunt făcute în brutărie unde dotarea cu utilaje poate nu chiar performante, dar totuși necesare fac pâinea din brutărie diferită de pâinea coaptă acasă. Dacă ar fi să nu punem a socoteală ingredientul secret care face pâinea perfectă - amelioratorii, trebuie de știut că brutăriile au malaxoare care frământă aluatul destul de repede, ceea ce îi ajută să capete o textură mult mai perfectă decât aluatul frământat cu mâna acasă. Apoi, dacă sărim peste etapa de modelare care s-ar putea repeta în condițiile oricărei bucătării, în brutării sunt dospitoare cu abur care mențin temperatura și umiditatea mărită astfel ca pâinea să nu facă coajă, să crească bine și uniform. În astfel de dospitor poți să ții pâinea 30 sau chiar 40 de minute, pe când în condiții obișnuite devine un dezastru. Cuptoarele, de orice tip, au abur și iarăși coaja devine subțire, lucioasă iar pâinea cât mai perfectă pentru ca cumpărătorul capricios să fie cât de cât mulțumit.
De ce vă zic toate acestea, dacă tot am început cu baghetele? Pentru că recent am făcut pâine la bunica, în cele mai obișnuite condiții casnice. Am vrut să iasă perfectă, am folosit și puțin premix pentru ca aluatul să fie cât mai bun, și miezul pâinii pufos. Rezultatul a fost foarte neașteptat, pâinea mea era la fel ca și a bunicii. Ok, cuptorul de cărămidă pe lemne, lipsa unui dospitor cu abur... dar pâinea mea era la fel, absolut la fel ca a bunicii. Era gustoasă, cu coaja groasă și miez dens, cu toate că am încercat să o țin la dospit.
Pâinea e un produs destul de capricios la fabricare, așa ca noi, oamenii - totul contează, fiecare schimbare determină un alt rezultat. Doar pâinea bunicii rămâne aceeași cu mirosul și căldura ei atunci când este proaspăt scoasă din cuptor.

Pasiunea e o boală?

Abia acum îmi dau seama cât de capabili şi fără limite ar putea fi oamenii. Zic ar putea, fiindcă foarte puţini ajung să fie unici şi de neânlocuit. Foarte puţini ajung să fie apreciaţi, nu contează dacă se întâmplă prea târziu, important este ce a însemnat acest om pentru omenire şi cît de valorosă a fost sau este această viaţă care a favorizat evoluţia speciei din care ne tragem.
Poate am înţeles numai eu... dar, imi permit să fac un comentariu bazat pe propria experienţă faţă de "pasiune" şi importanţa acesteia în viaţa unei persoane.
Când învăţam la şcoală, am fost o fire descurcăreaţă şi foarte receptivă la tot ce se întâmpla în jur. Mi-a plăcut pictura, lucrul de mână, româna, istoria... şi chimia.
Chimia deveni-se o pasiune în liceu mai ales datorită faptului că ambii părinţi care erau chimişti au încercat să facă din minte un campion olimpic, eu zic că le-a reuşit, dar nu a fost să devin mare campion, oricum, la început mai greu, mai forţat până am ajuns să iubesc chimia, să-mi petrec timpul liber studiind chimie şi am reuşit doar datorită faptului că am făcut din asta o pasiune.
Facultatea am ales-o tot pentru chimie şi am reuşit să o termin doar datorită ambiţiei. Pasiunea pentru chimie s-a stins si am început să uit chiar unele lucruri esenţiale, am învăţat altceva, nu am exersat... oricum nui chiar totul pierdut, doar că nu mai este pasiunea...
Apoi a urmat o periodă în care m-am regăsit în munca şi răbdarea croşetatului. Pentru unii poate sună haios, dar..., era uşor fiindcă ştiam să mă descurc cu orice model şi schemă, îmi plăcea să văd ce pot crea, îmi plăceau lucrurile frumoase, utile, unice... eram atât de fericită încît puteam să croşetez noaptea, ziua, oriunde si oricât...
De patru luni am un nou loc de muncă. Pâinea a devenit noua mea pasiune. Cum? De patru luni, aproape în fiecare zi fac pâine (o secţie de specialităţi a unei companii mari de care nu prea se ocupau tehnologii, doar muncitorii, şi eu am devenit unul din ei). Norocul sau ghinionul meu e că facultatea pe care am terminat-o se chema " Tehnologia panificaţiei" şi adevărul că trebuie mai întâi să lucrezi ca mai apoi să poţi să fii o bucată de şef. Oricum, vorba era despre faptul că painea a devenit un sens al vieţii mele. Trebuia să fac paine bună, frumoasă, gustosă, cu coaja crocantă, cu miezul diferit pentru diferite specialităţi... Nu toate reţetele erau puse la punct, nu tot timpul pâinea ieşea la fel, sau la început aveam probleme cu unele reţete.
Stresss... Veneam acasă cu capul plin, când dormeam visam că fac pâine, visam acea pâine la care am avut probleme. Puteam să visez pâine de fiecare dată când trăgeam un pui de somn. Calculatorul meu era şi este plin de reţete. Am ajuns să găsesc rezolvări la unele probleme chiar în vis. Şi atunci am făcut o mică conexiune cu chimia. Mendeleev a visat sistemul periodic în vis, s-a trezit şi l-a scris pe hârtie, cu asta a marcat toată ştiinţa şi evoluţia omenirii.
Oamenii pot să facă imposibilul, pot măcar să îl atingă, dar trebuie să îţi doreşti asta cu toată fiinţa, trebuie să munceşti până la sânge, poate până la os, să crezi, să iubeşti...
Îmi amintesc ca în vis cum bunica făcea pâine, în covată mare..., şi eu micuţă, mă apucam s-o ajut. Era ceva minunat... maiaua, aluatul, modelarea.., dospirea şi în final coacerea . Şi acel miros de pâine proaspăt scoasă din cuptor, pe care de altfel îl savurez de mai multe ori pe zi, dar acela era deosebit.
Să nu vă mire dacă o să apară articole despre pâine, oricum e un blog despre pasiuni. Şi acum toată pasiunea mea pentru pâine mă face să fiu mândră de munca mea, să fiu fericită când văd ce pâine iese din cuptor şi să stiu că eu am facut-o să fie aşa cum este- PERFECTĂ.