Blesteme, îngeri și puterea cuvintelor

Știu o poveste despre îngeri și puterea cuvintelor pe care am povestit-o foarte rar. Am căutat-o pe internet să găsesc autorul, sursa, dar nu am gasit nimic despre asta. Eu am auzit-o de la un preot, eram încă mică și poate unele detalii din povestirea lui au căpătat o altă întorsătură în memoria mea de-a lungul anilor. Astfel încât, dacă voi greși cu ceva, îmi cer iertare, eu doar o povestesc mai departe pentru că nu e o poveste pentru copii și se merită a fi spusă.

 Un râu mare, ce curge lin și o barcă mică cu doi omeni se îndreaptă încet spre niște locuri frumoase, dar lipsite de orice așezare umană. Vâslașul e un om ceva mai vârsnic și pare să cunoască împrejurările, iar celălalt, e un tânăr de vreo 20 de ani, palid, trist și abătut. Cei doi ajung într-un final la niște ruine de ziduri vechi. Coboară din luntre și caută un pustnic care își ducea zilele printre ruinele unei vechi biserici. Pustnicul e cunoscut drept povățuitor și unii făceau cale lungă pentru a descoperi datorită lui, o cale spre adevăr, un răspuns sau un sfat. Sarcina lui era mai întâi să asculte povestea, vorbea puțin, iar uneori răspunsul lui era doar un cuvânt sau o simplă întrebare.
Noul venit începuse cu disperare să-și povestească durerea, care de data aceasta se dovedise a fi neobișnuită: ”De mic mi-au apărut niște pete pe spate care dureau, uneori sângerau și care nu s-au vindecat de-a lungul anilor. Am merg la mulți medici, cunoscători, preoți și nimeni nu a mai intâlnit așa ceva. Într-un final am ajuns aici, ajută-mă! nu mai am unde să merg...”
Uimit pustnicul s-a uitat mai bine la fața lui palidă, la părul blond care strălucea ca aurul în bătaia soarelui, ochii albastri ca niște picături din cer și a oftat... ”Pleacă! Nu pot să te ajut cu nimic, nu sunt doctor, nu știu ce blestem sau boală ai. Cum pot să te ajut, când singur trăiesc sub umbra unui blestem.”
-Ba nu, voi sta aici până mor sau până când voi ști că a sosit timpul să plec. Am făcut cale prea lungă, nu plec așa. Dar... spune-mi măcar povestea tristeții care te oprește să mă ajuți.
Bătrânul pustnic îl privește uimit, nimeni nu l-a întrebat până acum nimic despre el, toți vroiau doar să se plângă, să-și povestească propriile neplăceri. Nimeni nu vroia să cunoască povara unei alte dureri. Toți căutau eliberare, uitare, numai el nu uita nimic, vroia doar liniște și sfârșitul vieții chinuitoare.
- Eu... privi în jos, apoi zidurile vechi, apoi își privi mâinile îmbătrânite cu care părea că ține un condei invizibil... Vezi aceste ziduri vechi?, aici era o mănăstire mare și frumoasă, iar eu eram stareț. În fiecare seară, după rugăciuni, veneam aici și scriam psalmi, mai întâi îi copiam cu un scris frumos, apoi am incercat să scriu și eu un psalm. Știam că voi fi în stare de acel lucru măreț și după ce l-am scris, trebuia să se usuce cerneala. Eram încântat, împlinit, când deodată, a apărut o luminiță - un înger. Un înger mic care zbura pe foaia proaspăt scrisă și pe alocuri a atins cu aripile cerneala și a întins-o pe foaie. Sărea vesel și strica tot, atunci m-am supărat și din mândria mea am încercat să recuperez cele scrise alungându-l. I-am strigat dintr-o dată ”Să nu mai zbori!” iar el s-a întors spre mine și mi-a șoptit ”Să nu mai mori!”. De atunci au trecut prea mulți ani în care m-am rugat să fiu iertat, să mi se sfârșească zilele. Totul se dărâmă în jurul meu, au rămas doar ruinele și eu printre ele.
- Și nu s-a schimbat nimic de atunci? Nici un semn?, nici un răspuns la anii de rugăciuni? Ce-ai face dacă va apărea din nou?
- Vai, i-aș spune zbori! Înalță-te! și iartă-mă pentru vorbele necugetate...
Și atunci tânărul din fața lui, a fost cuprins de lumină, iar în locul rănilor de pe spate, i-au apărut aripi. S-a ridicat spre cer ca o pasăre desprinsă printr-o minune din lanț, apoi s-a uitat în urmă ca să-i spună ”Ai dreptul la moarte...”
Totul s-a transformat într-o rază și un pumn de pământ, ajunse fiecare la locul lor.

Morala vine să ne amintească despre puterea cuvintelor. Nu e neapărat să fie blestem, știu că pare ridicol și urât acest cuvânt cu semnificașii sumbre, cu timpul, acestea s-au transformat în înjurături, pe care mulți dintre noi le utilizăm. Ar fi bine să fim responsabili nu numai de faptele  noastre, ci și de cuvintele noastre, în orice situații. 

Dacă te-a impresionat această povestire, împărtășește-o cu cei dragi. Dacă ai citit până aici, îți mulțumesc pentru timpul tău și îți doresc, ca unui prieten drag, tot binele din lume! :)

Ascultă-ţi inima...

"Ascultă-ţi inima..." de obicei, când auzeam aceste cuvinte mi se păreau cumva banale şi ciudate. Nu sunt adepta cuvintelor pompoase, iar citatele despre dragoste folosite de toată lumea mă făcea să le clasific la categoria "vorbelor în vânt".
De obicei când mă culc să dorm, seara, adorm cam greu. Uneori îmi amintesc fragmente din acea zi, feţe şi momente desprinse parcă dintr-un film, sau îmi amintesc ce am reuşit să fac în acea zi şi dacă am făcut multe lucruri, oricât de însemnate sau neînsemnate au fost, mă simt cumva împlinită, mă simt că nu am trăit acea zi în zadar.
Ieri seara mi s-a întâmplat un lucru ciudat, dar şi obişnuit, pentru că ştiu sigur că mi s-a întâmplat de mai multe ori, doar că nu am acordat prea mare atenţie acestui fapt. Am simţit cum î-mi bate inima. Auzeam bătăile în urechi, pulsaţiile de sânge prin vene până în vârful degetelor.
Eram liniştită, relaxată, încât cest sentiment vroiam să îl păstrez pentru cât mai mult timp. Ştiam că dacă încep să mă gândesc la ceva, n-o mai aud, iar dacă mă mişc, nu o mai simt şi totuşi, nu poţi opri gândurile, sau cel puţin este un exerciţiu de forţă psihică pe care nu l-am antrenat. Am început să formez gânduri simple, ca cele ale unui copil, astfel încât să aud şi să simt bătăile inimii. În acele momente totul devenea clar, simplu, uşor de rezolvat, deci cumva toate se rezolvă uşor, dacă nu le complici prea tare. 
"Ascultă-ţi inima...", dar oare ce spune? căutam răspunsul în acel timp în care o auzeam şi o simţeam. Am auzit atunci ceva mai mult decât ştiam până în acel moment: un ritm regulat, acemenea ticăitului unui ceas, un ceas dinnăuntrul nostru. Acest "ceas" vine să ne aminteasă că viaţa nu e fără sfârşit, că fiecare zi, fiecare clipă trebuie preţuită. Oamenii ar trebui la un moment dat să înţeleagă că până la urmă nu banii, cariera sau alte bunuri sunt valoroase, ci TIMPUL. Dacă ai timp, le poţi obţine pe toate.
Partea rea este că nu putem afla nimic despre timpul rămas ca să ştim dacă trebuie să ne grăbim cu ceva anume, sau nu, ca să ne facem un plan de activităţi pentru viaţa noastră la fel cum am putea face pentru o zi obişnuită.
Partea rea însă, este în acelaşi timp şi partea bună: nu ştim cât timp mai avem, deci fiecare zi, fiecare clipă trebuie preţuită. Acest avantaj însă, este înţeles de prea puţini oameni, astfel încât rămâne aproape un mister. Un mister văzut şi auzit de mulţi, dar înţeles de prea puţini.
"Ascultă-ţi inima..." 
"Tic-tac, tic-tac..."

Îngerii au fost acolo…

Există unele gânduri pe care ai împresia că vrei să le spui, dar nu ştii cui anume, simţi că ai înţeles ceva şi trebuie neapărat să explici, dar gura e prea înţepenită să exprime gândurile de care speri să scapi, odată ce vor fi spuse…

O maşină neagră venea peste mine ca un taur turbat…, anume aşa, pentru că am întins o mână spre ea, în momentul în care mi-am dat seama că nu se va opri, iar eu îi stăteam în cale, i-am strigat de câteva ori “Opreşte-te!” şi atunci aveam impresia că mă adresam unei persoane…
Într-o seară de toamnă ploiasă, eu, studentă care lucra cu disperare, după 12 ore de muncă în picioare, mă îndreptam spre casă într-un microbus aglomerat. La un moment dat am simţit un disconfort şi o stare de neexplicat de vomă şi de durere pe care nu mi-o puteam explica. Era genul de stare când te simţi foarte rău, dar nu ştii ce ai. Mi-am scos telefonul şi l-am sunat pe prietenul meu. Ştiam că de obicei venea mai tarziu de la muncă, dar l-am rugat să iasă mai devreme şi să venim amândoi acasă. Mi-a zis că nu poate…
Îmi era atât de rău, încât vroiam să ies afară. Afară ploua, era noapte, m-am gândit să nu risc să umblu noaptea pe drumuri singură, pentru că dacă mai răbdam puţin, microbusul mă aducea până aproape de casă.
Aveam de traversat o stradă, iar blocul în care locuiam, era destul de aproape. Afară ploua, aşa că mi-am tras gluga neagră peste cap şi am pornit spre casă. Traversez strada destul de lată pe la trecerea de pietoni. Înaintea mea mergeau nişte copii, nu se vedea nici o maşină.
În acel loc, pe care îl văd ca în palmă de la fereastra mea în fiecare zi, în acel moment am observat că vine din partea dreaptă o maşină care nu mai oprea, iar eu îi stăteam în cale…  Până acum nu este nimic ciudat sau neobişnuit. Lucrul care m-a intrigat atât de mult este determinat de starea, gândurile şi acţiunile mele din acele câteva secunde în care a avut loc impactul.
Mai întâi am îndreptat o mână spre maşină, aveam impresia că vine furioasă. Mi-am dat seama că nu are rost şi încercam să găsesc modalitatea prin care să rămân nevătămată. Cum să reuşesc să merg înainte, să trec până ajunge maşina? Erau doar 2 paşi, dar eram sigură că nu reuşesc deoarece corpul se mişca mult mai încet decât aş fi vrut… O groază de gânduri şi idei, deşi totul era clar, mişcarea a încetinit foarte mult, iar corpul nu răspundea impulsului. A fost lovitura, nu mai ştiam unde şi nici din ce parte am fost lovită, eram în mişcare, în viteză, în aer. Vedeam cum pungile din mâna mea au căzut pe şosea se rostogoleau şi în acel moment conştientizând că o să cad, ştiam că trebuie să-mi ţin capul sus. Da, capul sus, să nu mă lovesc, să nu cad în cap, să nimeresc la mijlocul maşinii, să mă aplec ca să încap pe sub maşină în caz că nu mai opreşte… vreau să trăiesc, să fiu mireasă, să am copii!

Nu mi-am amintit toată viaţa, cum spun unii că au făcut în momentele grele, ci aveam dorinţa unei continuări, nu avea cum, nu putea să se termine acolo…
Şoferul m-a luat în braţe şi m-a adus în maşina lui. M-au întrebat unde e telefonul meu şi pe cine să sune. M-au întrebat ce mă doare şi le-am zis că nimic. Ştiu că respiram repede, eram supărată, nu-mi puteam opri lacrimile, dar NU SIMŢEAM NIMIC!
A venit ambulanţa, o auzeam cum vine, cum se apropie… chiar mă simţeam vinovată că au chemat ambulanţa pentru că nu simţeam nimic şi dacă eu nu aveam nimic, voi fi cumva învinuită că a venit degeaba ambulanţa? M-au întrebat unde mă doare. Prin lacrimi le-am zis că nu mă doare nimic.  Nu făceam nici o mişcare şi echipa de medici mi-au imobilizat repede gâtul şi m-au rugat să-mi mişc degetele de la mâini şi de la picioare. Chiar m-am uitat cum şi dacă se mişcă, s-au mişcat… au răsuflat oarecum uşuraţi şi au zis că e de la stres. Au început să mă cerceteze, să observe ce şi unde am, dar nu au găsit aproape nimic. Medicii din ambulanţă, un bărbat şi o femeie, au fost foarte buni şi înţelegători. El mă mângâia pe cap, sincer, mi-a ajutat foarte mult acest lucru.
Dacă tot eram conştientă, a venit poliţia să-mi facă testul de alcoolemie, după care, să-mi pună o groază de întrebări. Între timp venise şi prietenul meu, mă ajuta să răspund la întrebări. M-a întrebat numărul de telefon şi în acel moment nu îl mai ştiam,  în schimb mi-am amintit foarte repede numărul lui.
În drum spre spital medicii îmi povesteau despre alte accidente în care au fost chiar ei implicaţi, apoi mi-au arătat buletinul meu şi m-au întrebat ce fel de cetate este imprimată? Cetatea Sorocii, le-am răspuns, apoi au urmat alte întrebări care să mă facă să gândesc în altă direcţie…
După ce am trecut o groază de teste medicale şi radiografii, mai ales la coloană şi gât, stăteam întinsă pe un “pat de fier” drept şi foarte incomod. Simţeam cum trec mai mulţi pe lângă mine, cum se uitau la mine, eu aveam o chestie pusă la gât şi nu-mi puteam mişca capul. M-am ridicat, şi sub pretextul că vreau la baie, m-au lăsat să mă ridic. Nu mai suportam să stau întinsă, apoi am văzut mai mulţi tineri. M-am uitat la ei şi am zis destul de tare, ca să mă audă mai mulţi: “Ce, vă uitaţi să vedeţi sânge şi v-am decepţionat?”, au râs şi au venit în jurul meu. Am devenit în scurt timp obiectul de cercetare al unor tineri care făceau practica medicală. Nedumerirea lor consta în faptul cum reuşeam să fiu calmă şi să am simţul umorului după accident.
A urmat alt spital, alte analize şi spre continua mea mirare, alţi medici care s-au comportat excepţional. A doua zi de dimineaţă am simţit durere, dureri musculare oribile. Am găsit după vânătăi locurile supuse impactului cu maşina, dar şi cu asfaltul.
De fiecare dată când îmi aminteam acest incident, nu puteam înţelege cum am putut să gândesc atât de repede şi mult în doar câteva clipe. Corpul a funcţionat ca o maşinărie care a declanşat anumite stări de autoapărare şi supravieţuire despre care nu ştiam. Inima bătea mai repede, iar raţiunea era atât de rapidă încât timpul părea că stagnează, doar corpul nu asculta şi nu putea să se mişte mai repede. Lupta pentru existenţă a devenit în acel moment ceva prioritar, iar speranţa că voi reuşi mi-a dat puteri să lupt. De ce acum, mintea mea nu lucrează aşa ca atunci? Aş putea face mult mai multe lucruri, să învăţ mai multe, să scriu mai mult… Acel ceva natural sau supranatural ar putea fi găsit, descoperit sau inventat. Ne-ar permite să fim mai rapizi, mai mobili şi mai eficienţi, poate că viitorul păstreză speranţa acestei  specii pentru a putea deveni ceva mai buni ca strămoşii din era prezentului. Până la urmă, timpul este ceva foarte ambiguu, tot ce putem face acum este să depunem efortul necesar să nu treacă în zadar.

Fiecare îşi alege calea

Deşi nu am scris cam demult, nu cred ca mi-am pierdut abilităţile, dimpotrivă chiar, am trecut printr-o perioadă de exersare continuă în domeniul jurnalistic. Acest lucru m-a ţinut ocupată aproape non-stop, de aceea am rămas în urmă cu croşetările. Deşi încerc să nu găsesc vinovaţi, sau tot felul de scuze, totuşi, trebuie să recunosc că ar trebui să fiu mai ordonată în timp.
Timpul, pentru mine cred că trece foarte repede, sau cel puţin aşa îl simt eu. Astăzi am fost invitată la ziua de naştere a unui prieten. Am fost şi anul trecut, doar că aveam senzaţia că nu a trecut un an de atunci. Aceiaşi invitaţi, aceeaşi odaie, doar alte culori, traiam acea senzaţie că mi s-a mai întâmplat aşa ceva. Adesea când trăieşti un deja vu, nu-ţi dai seama când, unde şi cum. Eu însă ştiam perfect, chiar mai mult, parcă trăiam o continuare a unui eveniment petrecut un an în urmă.
Înainte să lăs gândurile şi stările ciudate la o parte, aşa cum sunt acuma influenţată de situaţie, vreau să zic că există ceva ciudat în lumea, spaţiul şi timpul în care trăim. Acel CEVA care poate fi o salvare, sau un haos...
Fiecare avem în noi câte o bucăţică din toate, câte un atom din stelele sau din mări, atomi de metale - de aur, fier ... Fiecare din noi are şi partea bună, plină de speranţe optimism, credinţă şi partea mai întunecată unde se zbate invidie, egoism... Armonia corpului nostru cu gândurile şi lumea este creată de raţiune şi de suflet. Sufletul întotdeauna alege calea, calea spre întuneric, sau spre lumina...

Mi-e dor de tine, mamă!

Sub stele trece apa
Cu lacrima de-o samă,
Mi-e dor de-a ta privire,
Mi-e dor de tine, mamă.

Măicuţa mea: grădină
Cu flori, cu nuci şi mere,
A ochilor lumină,
Văzduhul gurii mele!

Măicuţo, tu: vecie,
Nemuritoare carte
De dor şi omenie
Şi cîntec fără moarte!

Vînt hulpav pom cuprinde
Şi frunza o destramă.
Mi-e dor de-a tale braţe,
Mi-e dor de tine, mamă.

Tot cască leul iernii
Cu vifore în coamă.
Mi-e dor de vorba-ţi caldă,
Mi-e dor de tine, mamă.

O stea mi-atinge faţa
Ori poate-a ta năframă.
Sunt alb, bătrîn aproape,
Mi-e dor de tine, mamă.
( Grigore Vieru)


Deși pare o poezie cam tristă și destul de matură, îmi amintesc cum o cântam la școală pentru mamele noastre de 8 martie. Eram mici, pentru noi era o simplă poezie, un cântecel, iar pentru mamele noastre era fericirea și durerea întregii vieți.
Au trecut multi ani de atunci, dar cand am recitit-o mi-am reamintit fiecare cuvințel și m-a durut pentru că sunt deja destul de matură ca să o înțeleg,
Odată eram intr-un autobuz când s-a urcat la o stație un băiețel cu bunica lui. Copilul plângea și striga că vrea la mama... Mi-am dat seama atunci că și eu vroiam să fiu cu mama, iar plânsul acelui copil îmi suna ca un ecou în suflet.
Nu știu cum e să fii mamă, știu doar că e greu, dar minunat...
De ce nu-i mai cântăm mamei acum când suntem maturi? Nu vrem să dăm dovadă de slăbiciune, de copilărism? Vrem mereu să le arătăm că suntem mari și tari și că oficial ne merge bine...
Eu le felicit pe toate mamele! Să le aibă Dumnezeu în pază, să le trimită îngeri păzitori, să fie mereu tinere și frumoase.
Mamele noastre, să fie mândre de copii, orice ar fi. Să fie fericite pentru fericirea noastră, să fie fericite și să ajungă să-și crească nepoțeii si strănepoțeii.

Amintiri...

Amintirile... oare le alegem noi, sau ne aleg ele? Sunt atâtea zile de care nici nu ne vom aminti. Cu rutina fiecărei zile şi neatenţia sau nepăsarea noastră trece atât de mult timp din viaţa noastră fără să simţim că trăim. Nu avem timp să ne amintim, deaceea uităm... Uitarea, ca o radieră, şterge scurta amintire a unor atât de neînsemnate zile, apoi săptămâni; şterge nume, persoane, locuri, până ce ajungem să avem atât de multe file albe, curate... încât să zicem că trece atât de repede şi de neînsemnat, fără sens şi fără culoare viaţa noastră...
Dacă ne amintim ceva anume, atunci nu vom uita... Şi totuşi, poate involuntar, obişnuim să ne amintim doar ceea ce a fost rau, urât, astfel ne amintim exact ceea ce ar trebui să uităm şi zicem că nu putem uita...
Sunt însă unele amintiri care parcă ne aleg singure. Au stat undeva ascunse, nu ne-am amintit... şi brusc devenim nişte amnezici care încercă să-şi aminteasc ceva demult uitat, e ca un vis, ca o realitate a trecutului ce a lăsat o urmă şi care, de fapt, ne-a schimbat...



Acu doi ani, mă grăbeam pe străzile Chişinăului să-mi fac cazier judiciar. Eram în trecere pe o stradă din apropiere şi am observat un cerşetor care era aşezat jos cu o foaie albă în faţă pe care o ţinea pe un fel de scândură. Ţinea în mână un creion şi era mai aplecat asupra foii unde desena ceva...
Atunci nu am văzut mai multe, am mers mai departe şi am încercat să nu atrag nici o atenţie. Peste vreo oră, când veneam înapoi, pe aceeaşi stradă, acelaşi cerşetor cu creion în mână. Atunci abia am vazut că mâinile lui erau mai mult nişte cioturi, parcă nu erau tăiate, poate le avea aşa din naştere. M-am uitat la foaie şi m-am oprit brusc: era desenat un înger... Era, mai bine zis, pictat. Era minunat! Lângă el mai avea portrete, peisaje, totul doar cu creion negru, pe o lespede de lemn...
Încă mai lucra la desenul cu înger, nu se uita la trecători, parcă nici nu m-a observat. Mi se oprise un nod în gât, cum putea cu mâinile celea să deseneze ceva atât de frumos?, Cum Doamne? Deşi pot şi eu să pictez, nu puteam face ceva atât de real şi frumos cu un simplu creion...
Am scos nişte bani, avea mai multi alături într-o pălărie, nici măcar nu-i strângea, cum fac de obicei cerşetorii...De fapt el nu era cerşetor, nu cerea de la nimeni nimic: era un tânăr îmbrăcat curat care picta în stradă, dar nu cu mâinile, ci picta cu sufletul...
Aveam o durere în piept, un nod în gât, deşi am povestit atunci unor prieteni acea întâmplare, nu mi-am mai amintit-o.
Acum când croşetez îngeraşi mă simt fericită de la această muncă, sunt perfect calmă şi poate acest fapt m-a făcut să-mi amintesc unele lucruri pe care nu mi le-am amintit demult... Croşetez îngeraşi cam de o lună, nici nu ştiam că pot să fac aşa ceva. Îmi descopăr capacităţile în fiecare realizare, poate că noi încă nu ne cunoaştem capacităţile reale până nu ne facem curaj să încercăm...

Îţi mulţumesc că exişti în viaţa mea...

Fericirea... ceva atât de fragil şi greu se obţinut, atât de complicată pentru oamenii atât de diferiţi. Adesea o asociem cu dragostea, unii cu succesul financiar, alţii cu puterea, sau poate cu pamântul, cu o bucată de Lună sau cu un nume de stea... Şi totuşi, uneori mai trebuie şi altceva ca să fim fericiţi... Fericirea aceasta până la urmă este doar simţul acela de mulţumire faţă de sine şi faţă cine sau ce ne înconjoară. Ea se dovedeşte a fi o răsplată, nu un scop aşa cum mulţi poate cred.
Fericirea e răsplata iubirii curate, e răsplata dăruirii de sine pentru cineva care merită tot efortul... e atunci când alegi să împarţi întreaga viaţă cu acea persoana, când spui acel "DA" în faţa lui Dumnezeu.
Fericirea e atunci când ştii că faci pe cineva fericit. Fericirea e atunci când ai grijă de cineva, când ştii că ceva depinde de tine... e atunci când îţi săruţi pentru prima dată copilul...






Fericirea e rasplata muncii creatorului care-şi vede opera săvârşită. Adesea însă e doar răsplata muncii, acea mărire de salar, recunoştinţa...
Fericirea e în fiecare zâmbet, e în fiecare strop de bunătate, în fiecare rază de soare... Fericirea e sufletul nostru, e acea bucăţică de Dumnezeu şi nu contează dacă e 14 februarie, dacă e o zi sau alta a îndrăgostiţilor pentru că această zi poate fi fericită ca oricare alta.
Dacă ne gândim la toate aceste cauze, mai mult sau mai puţin importante care zi de zi ne aduc fericire ne-am da seama cât de minunată şi plină de sens devine viaţa nostră.

14 februarie - o zi fericită sau una de coșmar?

Ziua îndrăgostiților, 14 februarie se apropie... Pentru unii este o sărbătoare, pentru alții o simplă zi sau chiar poate una de coșmar. De fapt orice zi are aceste trei nivele: bună, obișnuită, sau proastă. Dacă am încerca măcar puțin, așa încât să nu ne complicăm, să găsim niște cauze care ar putea să facă o zi obișnuită să devină una minunată sau una dezastruoasă, am găsi foarte multe... Am da vina iarăși pe bani, pe noroc, pe soartă, apoi pe cei din jur, pe prieteni, poate pe dușmani și în final - persoana iubită. Oare chiar depinde doar de acestea dacă ziua îndrăgostiților(sau oricare alta) va fi bună sau rea? De ar fi să ne oprim pe o clipă și să ne întrebăm dacă fericirea din viața noastră depinde doar de noroc, bani, ghinion sau vecini; atunci ne-am da seama că toate acestea sunt niște scuze pe care le repetăm în fiecare zi, le găsim la fiecare pas nereușit și care ne ajută să fim triști, supărați, nefericiți... Aceste exerciții pesimiste le repetăm în fiecare zi până când devine o obișnuință.



Tipul unei zile depinde doar de alegerile și acțiunile noastre. Să facem un program care să aleagă gândurile bune, pozitive și optimiste, să le pună într-o mapă și să se folosească doar de ele... Ușor de zis, dar dacă am pune în practică și acest exercițiu ar putea deveni obișnuință, atunci rezultatele ne-ar face să zâmbim mai des, să iertăm mai ușor, ne-ar ajuta să iubim și să primit dragoste. Exercițiu de fericire :), suna frumos, dar am putea măcar să recunoaștem că la fel cum o întâmplare neplăcută poate să ne strice întreaga zi, tot așa și ceva frumos și plăcut poate să ne transforme o zi urâtă, sau una banală, intr-o zi cât se poate de fericită. Și uneori nu trebuie să fim atât de capricioși să le vrem pe toate odată, ci să fim mai răbdători ca să le obținem pe rând. Orice zi poate fi frumoasă chiar dacă persoana dragă nu este alături, chiar dacă nu avem persoană iubită, chiar dacă nu avem atâția bani cât dorim și chiar dacă afară e înnorat. Viața ta este-n mâinile tale, fă-o să fie fericită!

Îngerul speranţei

Se întâmplă uneori să începi un lucru, fără a şti cum îl vei finaliza şi dacă acest lucru se va întâmpla. Cunoşti cât de cât începutul, dar habar nu ai ce te aşteaptă la un eventual sfârşit: succesul sau eşecul... E ca o loterie pe care o faci cu tine însuţi, dar aici norocul are un rol mult mai nesemnificativ, totul se reduce la pasiunea care îţi dă aripi, îţi dă puteri şi speranţe frumoase. Tu trebuie doar să o urmezi, aşa cum ţi-ai asculta inima, ceva care vine din interior, din subconştientul subjugat de rutina acestor zile fără rost. Acest ceva, e acea bucaţică mică dată de Dumnezeu atunci când poate a creat omul şi a suflat cu suflet asupra lui. Această mică fărâmă care s-a transmis prin sute de generaţii e acum undeva în noi - dorinţa dumnezeiască de a crea.
Fiecare creează ceva, fiecare în felul lui, aşa cum îi este meseria, aşa cum a fost învăţat să o facă. Dar, acea putere creatoare işi dezvăluie misterele doar celui care ascultă de vocea ei. Sunt oameni subjugaţi de o pasiune, o dorinţă nebună care îi ţine treji nopţi în şir, le captează toate gândurile într-unul singur care îi fac să uite de rutina ce le-ar putea zădărnici scopul suprem. Aceşti oameni sunt plini de o putere inexplicabilă, o putere care vine din interior, este acea seminţă mică care a prins rădăcini.
Fiecare din noi posedă un anumit talent, acea putere creatoare a ieşit cândva din ascunziş, trebuie doar să-ţi aminteşti ce anume ai făcut până acum care să te facă să te simţi împlinit şi fericit. Acel ceva care te ridică, îţi dă aripi, speranţe să încerci din nou...


P.S. Acest îngeraş e croşetat de mine şi deja veghează pe cineva. Dacă doriţi pot să vă croşetez unul asemănător, e perfect pentru un cadou de 14 februarie, sau pentru a fi dăruit în semn de respect si mulţumire.

Revistă cu cadouri de ziua îndrăgostiților

Salut! Vreau să vă propun niște idei de 14 februarie. Nu neapărat trebuie să fie o zi specială când e frumos să dăruim un cadou persoanei iubite, fiecare zi trebuie să fie una deosebită și dacă tot simțim acel sentiment pentru care merită să trăim, atunci de ce nu ne-am exprima iubirea prin cuvinte frumoase și niște cadouri mai mari sau mai mici măcar de sărbători? Așa că am căutat prin colecția mea de poze și reviste cu croșetări cam ce ar putea servi drept cadou cu această ocazie. Ideile variau prea mult, așa că am hotărât să le grupez. Fiecare om are are dorințe și preferințe diferite, atunci când dorim să impresionăm pe cineva, ar fi bine să cunoastem preferințele celuilalt, sau măcar culoarea preferată.
Pozele de mai jos nu conțin obiecte croșetate de mine, dar după dorința și preferințele fiecăruia, aș putea realiza la comandă orice doriți, prețul variază în funcție de mărimea articolului, materialul din care este confecționat; sunt sigură că acesta este pe măsura posibilităților și intereselor fiecăruia. Detaliile putem să le discutăm în parte, rămâne doar să vă decideți și să-mi scrieți. Pe blog am însă articole cu pozele la diferite lucruri pe care le-am croșetat și care ar putea deasemenea să fie un cadou perfect ales pentru persoana dragă.

În această zi se obișnuiește să dăruim inimioare, de ce să nu fie croșetate?



Apoi, m-am gândit că ar fi frumos și gingaș să dăruiți un îngeraș. Îngerașii îi puteți dărui nu doar persoanei iubite, ci și unei persoane care înseamnă mult în viața dvs, pentru a vă exprima recunoștința sau mulțumirea.


Ar putea fi un dar perfect niște obiecte inedite de interior, colorate, speciale și drăguțe.




În continuare, ar mai fi ceva: niște căciulițe, berete, pălării, fulare, șaluri care ar putea sta bine și unui bărbat.


Pentru doamne/domnișoare, arată frumos niște poșete sau chiar mărgele croșetate.



Ar mai fi interesante niște mănuși, mai ales mănușa 2 în 1 (cea din stanga jos), în care încape câte o mână de la ambii parteneri. E pentru cei care preferă să se țină de mână atunci când merg la plimbare și afară e foarte frig :)


Și la final mi-au mai rămas 2 poze pe care nu am putut să le clasific, dar care sper să vă influențeze pozitiv la alegerea cadoului perfect pentru persoana iubită.

În dar un înger păzitor

Am gasit recent niște reviste cu scheme diferite de îngerași croșetați, am încercat-o pe una dintre cele mai ușoare și cred ca mi-a reușit destul de bine. Acești îngerași i-am dăruit celei mai dragi și mai drăguțe persoane din viața mea, oricum, sunt încă destul de multi oameni importanți care merită toată recunoștința mea pentru ceea ce au facut cândva pentru mine, sau doar pentru faptul că există în viața mea. De aceea nu cred că mi-ar ajunge nici 100 de îngerași pentru recunoștința mea față de atâția oameni buni de care mă înconjoară și care îmi fac viața fericită.
Sunt atâtea mistere legate de îngerii păzitori. Se crede că sunt mereu alături și le putem cere ajutorul de câte ori suntem în dificultate.





Eu sper că îngerașii mei să aducă bunătate și împlinire, iar oamenii dragi din viața mea să fie cât mai mult timp posibil alături de mine.
Cât de fericiți eram atunci când familia era întreagă, plină... șă cât de greu este acum când revin acasă să știu că nu mai sunt cu toții cei care mă așteptau. Viața nu e atât de lungă precum credeam și uneori dorul de persoana aceea dragă și importantă care acum cu părere de rău nu mai este printre noi, devine tot mai mare..., lumea parcă a devenit mai rea fără acel om bun care îmi era aproape cu un sfat înțelept, cu o vorbă bună și cu dragoste...
Îngerași, îngerași, îngerași... să aveți grijă de oamenii dragi mie să-mi fie alături la bine și la greu cât mai mult timp posibil...