Privighetoarea și doinele noastre

Sâmbătă, mă trezesc dimineața devreme să citesc în liniște. Îmi fac o cană de ceai și deschid geamul. Afară cântă frumos păsările. Nu se aude încă nimeni, sper că vecinii mai dorm. Acuși începe curățenia de sâmbătă, gălăgia reparațiilor de la vecini, copii, căței, mașini, muzică. Ce plăcută e liniștea, cerul senin și mirosul de proaspăt după ploaia de seară. Ascult cântecul păsărilor, una e chiar talentată, am încercat să o găsesc prin frunzișuri, am observat-o câteva secunde. Era mică, de culoare brună pestriță sau puțin roșiatică. Să fie privighetoare sau ciocârlie? Îmi pare rău că nu știu sigur, îmi amintesc de bunicul care știa păsările. Știu că ciocârlia zboară sus de tot și cântă în zbor. Am petrecut cu bunicii copilăria, de-atâtea ori am mers cu ei la muncă în câmp. Acolo ne cântau păsările. Îmi amintesc de cântul unei păsări ce prevestea ploaia, cum am aflat, stăteam cu urechile ciulite și când o auzeam, ne rugam de bunici să mergem acasă că ne prinde ploaia în câmp.
Anul acesta am auzit foarte des cântecul păsărilor, oare s-au înmulțit privighetorile sau am fost eu mai sensibilă la minunile din jur? Trilurile lor, atât de plăcute, îmi amintesc cumva de cântecele populare. Poate de la păsări s-au inspirat strămoșii noștri când colindau munții și câmpiile cu turmele de oi. Se opreau, luau fluierul și cântau de dor, de jale, de speranță și credință.
Nici nu mi-am terminat bine ceaiul, că se deschide un gem de la vecini și se aude cum urlă Rihanna din tot sufletul. Nu am nimic cu cântăreții în vogă, nici nu contest talentul lor, doar că pentru mine muzica nu se ascultă cu volumul la maxim și nici nu se impune vecinilor. Privighetoarea mea a mai cântat puțin, am încercat să o ascult, dar melodia ei era deja sunet de fundal. Apoi a zburat și eu am închis bine geamul. Oare păsările învață și ele din muzica ce o aud? Sper să nu o facă...

Orheiul Vechi - locul unde cerul și pământul se îmbrățișează

Într-o discuție recentă îmi exprimam regretul pentru înstrăinarea de locul de baștină. Deși locuiesc la Iași, vin în Moldova destul de des, dar totul se rezumă de cele mai multe ori, la vizitele scurte pe la rude și părinți. Când eram la școală, mergeam destul de des prin excursii, dar multe locuri frumoase, demne de a fi vizitate rămâneau o necunoscută despre care nu puteam spune decât că ”am auzit despre”, sau ”am citit”. Și uneori realizezi cu părere de rău că te îndreptai curios spre frumosul de departe, pe când cel de aproape, rămânea un gol, un necunoscut. Pentru că nu poți iubi ceva ce nu ai văzut, nu ai știut, nu ai simțit... și Basarabia merită iubită.
 Unele locuri nu sunt doar imagini frumoase atunci când încerci să le simți, să le înțelegi.  La Orheiul Vechi am găsit liniște și armonie în tot ce puteai vedea. Istoria își lasă amprenta nu doar prin ruine, iar povestea unor locuri este spusă de râuri, de pietrele șlefuite, de localnici și chiar de copiii care îndrăznesc să poarte o discuție cu turiștii. Am găsit un filmuleț de acum doi ani în care aceiași copii întâlniți de noi spun povestea satului Butuceni. Cred că nouă ne-au zis-o ceva mai clar, au mai crescut de atunci și totuși, uite așa se păstrează legendele, se transmit și se auto-creează, din fapte eroice și vise de copii.
- - Vreți să vă spun o poveste despre Orheiul Vechi și satul Butuceni? despre Zamolxe și Butuc care s-au bătut... copii de vreo șapte-opt ani, îndrăzneți, care învață de mici să o facă pe ghidul, sperând în sinea loc la o mică recompensă pentru efortul depus. Momentul a fost frumos pentru că a fost neșteptat, iar copiii nu au fost insistenți, nu au cerut nimic în schimb și totuși, au primit mai mult decât recunoștință și câțiva bani, au primit zâmbete și admirație. Te bucuri în sinea ta că oamenii au păstrat frumusețea și armonia din jur, te bucuri că e curat, că miroase a flori, te bucuri de liniște și simți că trăiești într-un loc unde cerul îmbrățișează pământul.

Rezervația cultural-naturală Orheiul Vechi are un statut special și constituie cel mai important sit cultural din Republica Moldova. Acum se află în procesul de nominalizare pentru a fi înscris în Lista Patrimoniului Cultural Mondial al UNESCO. Valea râului Răut este un alement esențial al complexului ce cuprinde câteva zeci de hectare ale orașului medieval Orhei, denumit ulterior Orheiul Vechi. Din cadrul complexului fac parte două promontorii mari -Peștera și Butuceni, la care se alătură trei fășii stâncoase mai mici -Potarca, Selitra și Scoc, pe teritoriul cărora se află ruinele unor fortificații, locuințe, băi, lăcașuri de cult, inclusiv mănăstiri rupestre, atît din perioada tătaro-mongolă (sec. XIII–XIV) cît și de prin sec. XV–XVI. 
 La mijlocul secolului XVI, locuitorii orașului abandonează Orheiul Vechi și se mută cu 15 km spre nord-vest, fondând Orheiul pe locul actual al orașului. Cetatea din piatră a fost distrusă, probabil din porunca lui Alexandru Lăpușneanu, care la cererea turcilor a desființat pe atunci mai multe cetăți.

Muzeul de sub cerul liber culminează cu o cruce din piatră, o clopotniță și o mănăstire frumoasă și bine îngrijită. 
Peștera mănăstirii a fost săpată în piatră de 12 călugări ortodocşi în secolul al XIII-lea. Lăcașul întunecos adăpostește icoane vechi din lemn, cărți și un altar pe mijlocul încăperii. Lumânările și iconițele le putem alege și cumpăra singuri, călugărul întâlnit acolo se ruga, și nu am îndrăznit șă-i deranjăm liniștea.

Foto: Andrei Brașoveanu

În satul Butuceni am vizitat o gospodărie țărănească tradițională, ca un mic muzeu despre tot ce însemnă tradiție și grija țăranilor, în bucuria și necazul lor.

 

Și câteva poze din satul Butuceni, pentru cei care apreciază tradițiile și obiceiurile românești, vorba poetului ”Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”...