Privighetoarea și doinele noastre

Sâmbătă, mă trezesc dimineața devreme să citesc în liniște. Îmi fac o cană de ceai și deschid geamul. Afară cântă frumos păsările. Nu se aude încă nimeni, sper că vecinii mai dorm. Acuși începe curățenia de sâmbătă, gălăgia reparațiilor de la vecini, copii, căței, mașini, muzică. Ce plăcută e liniștea, cerul senin și mirosul de proaspăt după ploaia de seară. Ascult cântecul păsărilor, una e chiar talentată, am încercat să o găsesc prin frunzișuri, am observat-o câteva secunde. Era mică, de culoare brună pestriță sau puțin roșiatică. Să fie privighetoare sau ciocârlie? Îmi pare rău că nu știu sigur, îmi amintesc de bunicul care știa păsările. Știu că ciocârlia zboară sus de tot și cântă în zbor. Am petrecut cu bunicii copilăria, de-atâtea ori am mers cu ei la muncă în câmp. Acolo ne cântau păsările. Îmi amintesc de cântul unei păsări ce prevestea ploaia, cum am aflat, stăteam cu urechile ciulite și când o auzeam, ne rugam de bunici să mergem acasă că ne prinde ploaia în câmp.
Anul acesta am auzit foarte des cântecul păsărilor, oare s-au înmulțit privighetorile sau am fost eu mai sensibilă la minunile din jur? Trilurile lor, atât de plăcute, îmi amintesc cumva de cântecele populare. Poate de la păsări s-au inspirat strămoșii noștri când colindau munții și câmpiile cu turmele de oi. Se opreau, luau fluierul și cântau de dor, de jale, de speranță și credință.
Nici nu mi-am terminat bine ceaiul, că se deschide un gem de la vecini și se aude cum urlă Rihanna din tot sufletul. Nu am nimic cu cântăreții în vogă, nici nu contest talentul lor, doar că pentru mine muzica nu se ascultă cu volumul la maxim și nici nu se impune vecinilor. Privighetoarea mea a mai cântat puțin, am încercat să o ascult, dar melodia ei era deja sunet de fundal. Apoi a zburat și eu am închis bine geamul. Oare păsările învață și ele din muzica ce o aud? Sper să nu o facă...

Generozitatea celui care nu te judecă

Un om care mătura strada lângă o mănăstire, întreabă o fată dintr-un grup de turiști care trece pe lângă el, dacă i-au plăcut locurile și cele văzute aici. Fără să întoarcă capul spre el, a venit un răspuns scurt, sec ”Noi nu suntem din alte țări, suntem de-aici” adică nu din localitatea de lângă mănăstire, dar din aceiași țară. Și de ce ai crede că e josnic să-i surâzi sau cel puțin să-l privești pe cel cu mătura în mână? Oare dacă punea aceeași întrebare un ministru, primea același răspuns sau o maimuțăreală plină de vanitate? Cel puțin primul din acești doi a primit sinceritatea urâtă, așa cum e ea deseori. Mulți clasifică omenii în cei de jos și cei de sus. Problema este că poți întâlni mai multă omenie și mai mult suflet acolo unde nimeni nu întoarce privirea sub pretext că e nedemn.

Și de ce te-ai obosi să-i dai cuiva ceva, dacă nu oferi esențialul, anume ascultare, atenție, care pot fi atât de nobile daruri atunci când respecți omul prin ochii tuturor.

Apoi intervine greșeala recunoștinței, unii chiar o așteaptă, încât cei care iau bucata de pâine se simt datori cu mult mai mult de atât. Atâta recunoștință speră să primească unii, încât darurile sale devin o povară pentru cel care le-a primit.

Mulți îi judecă pe cei care cer, le măsoară demnitatea, recunoștința, caută povestea vieții lor, ca să afle unde au greșit, cât au cheltuit, câți copii au făcut, să le dea sfaturi, să se creadă zei care pot dirija destinul unui om căzut. Dar sfatul e primit în general foarte rar și doar acolo unde se cere. E ușor să-l faci pe judecătorul, dar vine și momentul când își dau seama că nu pot schimba multe pentru o viață frântă și povețele nu țin de frig și nici de învățătură, atunci când e mai binevenită o privire de prietenie. Zic prietenie, pentru că am întâlnit oameni care puteau fi prieteni din privirea înțelegătoare cu care nu judecau pe nimeni, căci prieten este înainte de toate cel care nu te judecă.

Îmi amintesc cu dezgust de campaniile electorale când dăruirea e atât de fățarnică și prefăcută. Se fac poze, se filmează, se dăruiește, ba nu, se cumpără celebritate, voturi, se fură recunoștință și îi lasă pe oamenii simpli încărcați de datorii. De vreme ce au primit, au apărut prin poze, la televizor, au datoria să facă ce li s-a cerut în schimb, și li s-a cerut mai mult decât un simplu ”mulțumesc”.
De fapt, acest ”mulțumesc” atunci când se dăruiește ceva, ar trebui să vină nu doar de la cel ce primește, ci și de la cel ce oferă. Pentru că am întâlnit oameni care nu au vrut să primească un dar, și în acel moment te simți atât de josnic și de inferior. Prin mândria vieții și muncii lor, ei sunt mai presus de a se simți îndatorați cuiva pentru ceea ce nu au cerut, chiar dacă nevoile acestor oameni sunt evidente. Iar atunci când dăruiești, de fapt primești satisfacția puterii pe care ți-o dă înfăptuirea unei fapte bune și celui care primește darul tău îi ești de fapt singur recunoscător, pentru că a primit, pentru că ți-a dat ocazia să faci ceva bun, să te transformi în ceva mai bun decât ai fost.

Colet cu produse croșetate: destinația Sibiu

Pentru mine croşetatul nu este o meserie sau o afacere, este o pasiune şi o provocare la noi realizări. Sunt atâtea lucruri pe care vreau să le croşetez, atâtea idei care aşteaptă să devină realitate încât uneori nu cred ca mi-ar ajunge o viaţă să le fac pe toate.
Uneori se găsesc persoane care apreciază acest gen de muncă/artă şi îşi doresc achiziţionarea unor astfel de obiecte unice. Am avut comenzi de la prieteni, cunoscuţi, dar şi de la persoane cu care am luat legătura pe facebook, sau de pe blog, pe e-mail. Am încercat mereu să-mi onorez comenzile chiar dacă uneori eram la serviciu tura de noapte o săptamână întreagă. Nu se face avere din aceasta, este doar promovarea muncii tale cu care încerci să faci lumea mai frumoasă sau poate un pic mai bună.
Am făcut câteva poze când am trimis un colet la Sibiu. Destinatara, Daniela, m-a gasit pe facebook. Iubeşte lucrurile croşetate, aşa că primirea coletului în care erau strecurate şi nişte cadouri au facut-o fericită(cel puţin aşa mi-a spus ea). Eu îi mulţumesc pentru încredere, pentru prietenie şi pentru pozele pe care mi le-a trimis.
Mai jos vă prezint câteva poze, cu promisiunea că vor apărea în următoarele articole și poze cu conținutul mai detaliat al coletului, cât si descierea acestora.

Wazea!!!

Mi-a venit şi mie un gând să creez un monstruleţ. Trebuia să fie unic si cu multă personalitate. Nu mi-am făcut nici un plan sau schiţă, nu știam cum va arăta până în momentul în care era aproape gata.
Totul a început cu faptul că prietenul meu lucrează la BitDefender. Când venim acasă de la servici ne mai povestim întâmplări ciudate şi comice de la lucru, dar uneori chiar avem parte de explicaţii detaliate despre ceea ce lucrează fiecare dintre noi care după părerea noatră ar stârni un interes important. Aşa s-a întâmplat ca "virus" să nu fie pentru mine un simplu cuvânt, ci să însemne ceva mai mult, iar primul gând despre ce fel de monstru aveam să croşetez era că trebuie să fie un virus, nu unul biologic, dar mai degrabă cibernetic. Nu cred ca cei care se luptă cu viruşii cibernetici şi-ar fi imaginat vreodată că ar putea să arate aşa, poate dacă îl modelam din cifre, semne şi coduri, dar pentru mine nu era interesant. Ideea era să-i scot la iveală scopul cotropitor şi aparenţa înşelătoare specifice unui vierme, adică WORM(cine nu a auzit, îi spun eu că sunt aşa viruşi). Este de fapt un program malițios care se înmulţeşte rapid pe cât mai multe calculatoare conectate între ele(rețea, internet) căutând nişte găuri/breșe de securitate.

A doua zi a fost vedetă la birou
" Ce-i ăsta?"; "Virus! Worm..."; " Wow... :D"
Aşa că băieţii după ce s-au amuzat i-au dat şi un nume: Wazea.

Amintiri...

Amintirile... oare le alegem noi, sau ne aleg ele? Sunt atâtea zile de care nici nu ne vom aminti. Cu rutina fiecărei zile şi neatenţia sau nepăsarea noastră trece atât de mult timp din viaţa noastră fără să simţim că trăim. Nu avem timp să ne amintim, deaceea uităm... Uitarea, ca o radieră, şterge scurta amintire a unor atât de neînsemnate zile, apoi săptămâni; şterge nume, persoane, locuri, până ce ajungem să avem atât de multe file albe, curate... încât să zicem că trece atât de repede şi de neînsemnat, fără sens şi fără culoare viaţa noastră...
Dacă ne amintim ceva anume, atunci nu vom uita... Şi totuşi, poate involuntar, obişnuim să ne amintim doar ceea ce a fost rau, urât, astfel ne amintim exact ceea ce ar trebui să uităm şi zicem că nu putem uita...
Sunt însă unele amintiri care parcă ne aleg singure. Au stat undeva ascunse, nu ne-am amintit... şi brusc devenim nişte amnezici care încercă să-şi aminteasc ceva demult uitat, e ca un vis, ca o realitate a trecutului ce a lăsat o urmă şi care, de fapt, ne-a schimbat...



Acu doi ani, mă grăbeam pe străzile Chişinăului să-mi fac cazier judiciar. Eram în trecere pe o stradă din apropiere şi am observat un cerşetor care era aşezat jos cu o foaie albă în faţă pe care o ţinea pe un fel de scândură. Ţinea în mână un creion şi era mai aplecat asupra foii unde desena ceva...
Atunci nu am văzut mai multe, am mers mai departe şi am încercat să nu atrag nici o atenţie. Peste vreo oră, când veneam înapoi, pe aceeaşi stradă, acelaşi cerşetor cu creion în mână. Atunci abia am vazut că mâinile lui erau mai mult nişte cioturi, parcă nu erau tăiate, poate le avea aşa din naştere. M-am uitat la foaie şi m-am oprit brusc: era desenat un înger... Era, mai bine zis, pictat. Era minunat! Lângă el mai avea portrete, peisaje, totul doar cu creion negru, pe o lespede de lemn...
Încă mai lucra la desenul cu înger, nu se uita la trecători, parcă nici nu m-a observat. Mi se oprise un nod în gât, cum putea cu mâinile celea să deseneze ceva atât de frumos?, Cum Doamne? Deşi pot şi eu să pictez, nu puteam face ceva atât de real şi frumos cu un simplu creion...
Am scos nişte bani, avea mai multi alături într-o pălărie, nici măcar nu-i strângea, cum fac de obicei cerşetorii...De fapt el nu era cerşetor, nu cerea de la nimeni nimic: era un tânăr îmbrăcat curat care picta în stradă, dar nu cu mâinile, ci picta cu sufletul...
Aveam o durere în piept, un nod în gât, deşi am povestit atunci unor prieteni acea întâmplare, nu mi-am mai amintit-o.
Acum când croşetez îngeraşi mă simt fericită de la această muncă, sunt perfect calmă şi poate acest fapt m-a făcut să-mi amintesc unele lucruri pe care nu mi le-am amintit demult... Croşetez îngeraşi cam de o lună, nici nu ştiam că pot să fac aşa ceva. Îmi descopăr capacităţile în fiecare realizare, poate că noi încă nu ne cunoaştem capacităţile reale până nu ne facem curaj să încercăm...

Îţi mulţumesc că exişti în viaţa mea...

Fericirea... ceva atât de fragil şi greu se obţinut, atât de complicată pentru oamenii atât de diferiţi. Adesea o asociem cu dragostea, unii cu succesul financiar, alţii cu puterea, sau poate cu pamântul, cu o bucată de Lună sau cu un nume de stea... Şi totuşi, uneori mai trebuie şi altceva ca să fim fericiţi... Fericirea aceasta până la urmă este doar simţul acela de mulţumire faţă de sine şi faţă cine sau ce ne înconjoară. Ea se dovedeşte a fi o răsplată, nu un scop aşa cum mulţi poate cred.
Fericirea e răsplata iubirii curate, e răsplata dăruirii de sine pentru cineva care merită tot efortul... e atunci când alegi să împarţi întreaga viaţă cu acea persoana, când spui acel "DA" în faţa lui Dumnezeu.
Fericirea e atunci când ştii că faci pe cineva fericit. Fericirea e atunci când ai grijă de cineva, când ştii că ceva depinde de tine... e atunci când îţi săruţi pentru prima dată copilul...






Fericirea e rasplata muncii creatorului care-şi vede opera săvârşită. Adesea însă e doar răsplata muncii, acea mărire de salar, recunoştinţa...
Fericirea e în fiecare zâmbet, e în fiecare strop de bunătate, în fiecare rază de soare... Fericirea e sufletul nostru, e acea bucăţică de Dumnezeu şi nu contează dacă e 14 februarie, dacă e o zi sau alta a îndrăgostiţilor pentru că această zi poate fi fericită ca oricare alta.
Dacă ne gândim la toate aceste cauze, mai mult sau mai puţin importante care zi de zi ne aduc fericire ne-am da seama cât de minunată şi plină de sens devine viaţa nostră.

Îngerul speranţei

Se întâmplă uneori să începi un lucru, fără a şti cum îl vei finaliza şi dacă acest lucru se va întâmpla. Cunoşti cât de cât începutul, dar habar nu ai ce te aşteaptă la un eventual sfârşit: succesul sau eşecul... E ca o loterie pe care o faci cu tine însuţi, dar aici norocul are un rol mult mai nesemnificativ, totul se reduce la pasiunea care îţi dă aripi, îţi dă puteri şi speranţe frumoase. Tu trebuie doar să o urmezi, aşa cum ţi-ai asculta inima, ceva care vine din interior, din subconştientul subjugat de rutina acestor zile fără rost. Acest ceva, e acea bucaţică mică dată de Dumnezeu atunci când poate a creat omul şi a suflat cu suflet asupra lui. Această mică fărâmă care s-a transmis prin sute de generaţii e acum undeva în noi - dorinţa dumnezeiască de a crea.
Fiecare creează ceva, fiecare în felul lui, aşa cum îi este meseria, aşa cum a fost învăţat să o facă. Dar, acea putere creatoare işi dezvăluie misterele doar celui care ascultă de vocea ei. Sunt oameni subjugaţi de o pasiune, o dorinţă nebună care îi ţine treji nopţi în şir, le captează toate gândurile într-unul singur care îi fac să uite de rutina ce le-ar putea zădărnici scopul suprem. Aceşti oameni sunt plini de o putere inexplicabilă, o putere care vine din interior, este acea seminţă mică care a prins rădăcini.
Fiecare din noi posedă un anumit talent, acea putere creatoare a ieşit cândva din ascunziş, trebuie doar să-ţi aminteşti ce anume ai făcut până acum care să te facă să te simţi împlinit şi fericit. Acel ceva care te ridică, îţi dă aripi, speranţe să încerci din nou...


P.S. Acest îngeraş e croşetat de mine şi deja veghează pe cineva. Dacă doriţi pot să vă croşetez unul asemănător, e perfect pentru un cadou de 14 februarie, sau pentru a fi dăruit în semn de respect si mulţumire.

Bolero

Adesea când plec la cumpăraturi, imi vine greu să-mi aleg ceva pe gustul meu, fiindcă devin mai pretențioasă când vine vorba să dau bani și să fiu sigură că acel lucru o să-mi placa de fiecare dată. Îmi vin diferite idei în minte şi ceea ce găsesc în magazine foarte rar se dovedeşte a fi ceva: "wow!". Şi invers, atunci când nu am de gând să-mi cumpăr nimic, sau nu am banii necesari la mine, tot ce văd, poate neintenţionat pe rafturi, mi se pare extrem de frumos.
Am început să croşetez cam de un an; nu erau primele încercări în acest domeniu, dar era începutul unei pasiuni, care îmi ţine mintea şi mânuţele ocupate :). Nu prea am croşetat articole vestimentare, decât căciuliţe, fulare şi alte chestii pe care le-am postat pe blog, dar dorinţa şi ideea să fac mai multe mă făcea să-mi imaginez că aş putea realiza ceva mult mai interesant decât lucrurile pe care mi le cumpăram chiar eu. Aşa că am incercat, iar sentimentul de mulţumire faţă de sine a fost pe măsură.
Acest bolero nu este primul şi sigur că nici ultimul la care am lucrat, celelalte o să apară şi ele pe parcurs, dar am ales sa-l postez primul, deoarece este ultimul finisat şi mi-a luat o groază de timp să-l termin. Prietena mea pentru care l-am făcut sigur a trebuit să aibă multă răbdare. Oricum, am croşetat şi am desfăcut de mai multe ori ca să-mi dau seama cum trebuie să fie ca să stea bine şi să fie perfect. Am avut ce învăţa, şi nu am învăţat de nicăieri. De fapt, am învăţat de la mine, de la propriul sistem de operare, logică şi memorie. Acest lucru m-a făcut să înţeleg că am un potenţial mare. Am mai multă încredere că pot realiza ceva ce nu știu încă cum trebuie să-l fac, dar dacă voi încerca şi voi munci la asta, atunci cu siguranţă voi avea succes şi multă mulţumire de sine. :)

Pasiunea e o boală?

Abia acum îmi dau seama cât de capabili şi fără limite ar putea fi oamenii. Zic ar putea, fiindcă foarte puţini ajung să fie unici şi de neânlocuit. Foarte puţini ajung să fie apreciaţi, nu contează dacă se întâmplă prea târziu, important este ce a însemnat acest om pentru omenire şi cît de valorosă a fost sau este această viaţă care a favorizat evoluţia speciei din care ne tragem.
Poate am înţeles numai eu... dar, imi permit să fac un comentariu bazat pe propria experienţă faţă de "pasiune" şi importanţa acesteia în viaţa unei persoane.
Când învăţam la şcoală, am fost o fire descurcăreaţă şi foarte receptivă la tot ce se întâmpla în jur. Mi-a plăcut pictura, lucrul de mână, româna, istoria... şi chimia.
Chimia deveni-se o pasiune în liceu mai ales datorită faptului că ambii părinţi care erau chimişti au încercat să facă din minte un campion olimpic, eu zic că le-a reuşit, dar nu a fost să devin mare campion, oricum, la început mai greu, mai forţat până am ajuns să iubesc chimia, să-mi petrec timpul liber studiind chimie şi am reuşit doar datorită faptului că am făcut din asta o pasiune.
Facultatea am ales-o tot pentru chimie şi am reuşit să o termin doar datorită ambiţiei. Pasiunea pentru chimie s-a stins si am început să uit chiar unele lucruri esenţiale, am învăţat altceva, nu am exersat... oricum nui chiar totul pierdut, doar că nu mai este pasiunea...
Apoi a urmat o periodă în care m-am regăsit în munca şi răbdarea croşetatului. Pentru unii poate sună haios, dar..., era uşor fiindcă ştiam să mă descurc cu orice model şi schemă, îmi plăcea să văd ce pot crea, îmi plăceau lucrurile frumoase, utile, unice... eram atât de fericită încît puteam să croşetez noaptea, ziua, oriunde si oricât...
De patru luni am un nou loc de muncă. Pâinea a devenit noua mea pasiune. Cum? De patru luni, aproape în fiecare zi fac pâine (o secţie de specialităţi a unei companii mari de care nu prea se ocupau tehnologii, doar muncitorii, şi eu am devenit unul din ei). Norocul sau ghinionul meu e că facultatea pe care am terminat-o se chema " Tehnologia panificaţiei" şi adevărul că trebuie mai întâi să lucrezi ca mai apoi să poţi să fii o bucată de şef. Oricum, vorba era despre faptul că painea a devenit un sens al vieţii mele. Trebuia să fac paine bună, frumoasă, gustosă, cu coaja crocantă, cu miezul diferit pentru diferite specialităţi... Nu toate reţetele erau puse la punct, nu tot timpul pâinea ieşea la fel, sau la început aveam probleme cu unele reţete.
Stresss... Veneam acasă cu capul plin, când dormeam visam că fac pâine, visam acea pâine la care am avut probleme. Puteam să visez pâine de fiecare dată când trăgeam un pui de somn. Calculatorul meu era şi este plin de reţete. Am ajuns să găsesc rezolvări la unele probleme chiar în vis. Şi atunci am făcut o mică conexiune cu chimia. Mendeleev a visat sistemul periodic în vis, s-a trezit şi l-a scris pe hârtie, cu asta a marcat toată ştiinţa şi evoluţia omenirii.
Oamenii pot să facă imposibilul, pot măcar să îl atingă, dar trebuie să îţi doreşti asta cu toată fiinţa, trebuie să munceşti până la sânge, poate până la os, să crezi, să iubeşti...
Îmi amintesc ca în vis cum bunica făcea pâine, în covată mare..., şi eu micuţă, mă apucam s-o ajut. Era ceva minunat... maiaua, aluatul, modelarea.., dospirea şi în final coacerea . Şi acel miros de pâine proaspăt scoasă din cuptor, pe care de altfel îl savurez de mai multe ori pe zi, dar acela era deosebit.
Să nu vă mire dacă o să apară articole despre pâine, oricum e un blog despre pasiuni. Şi acum toată pasiunea mea pentru pâine mă face să fiu mândră de munca mea, să fiu fericită când văd ce pâine iese din cuptor şi să stiu că eu am facut-o să fie aşa cum este- PERFECTĂ.

Flămânzi de iubire

Aseară am privit un film despre care citisem că este genul de filme foarte romantice “ Before sunrise”. Evident că l-am privit impreună cu “EL” si din nou evident… mi-a placut filmul doar mie… Oricum, mă așteptam să-mi trezeasca emoții mai profunde, dar a fost ceva usor, poți să dormi bine după acest film și totuși vroiam să zic că mi-a deschis câteva paranteze despre dragoste, cateva idei, sugestii. Nu că aș învăța asemenea lucruri din filme, dar dacă tot ai pierdut niște ore din viața asta scurtă pentru un film cu 2 personaje, atunci aș prefera să mai reflectez puțin la cele vazute și auzite în film si să aleg ceva pentru mine.
Mă întreb dacă un cuplu s-ar plictisi unul de celalalt peste o perioada de timp. Am văzut cupluri care erau căsătoriți de mai mult sau mai puțin timp și care își duceau viața în comun de dragul copiilor sau de ochii lumii sau pentru sute de motive dar nu pentru sine. Si totuși să trăiești alături de o persoană iubită înseamnă că trăiești pentru sine ? Iarăși nu e corect... Nu vreau să ma pronunț ”pentru tot restul lumii”, dar eu cred că dragostea adevarată înseamnă un continuu sacrificiu, efort și speranță pentru a deveni cât mai bun în toate și pentru a face cât mai fericită persoana de lângă tine.
Pentru a fi înțeleasă mai bine: oare faptul că încerci să menții curățenia în casă, nu înseamnă o expresie a iubirii ? Sau dacă de fiece dată când gătești ții cont de preferințele celuilalt, apoi de ale tale și te strădui să-ți iasă cât mai bine sau să-ți iasă anume așa cum îi place lui, înseamnă oare asta o dovadă de iubire ?
În fiecare zi mă gândesc ce aș putea face ca să obțin și mai multă iubire..., se chiamă aceasta egoism ? sau mai degrabă este un scop al vieții noastre programat în fiecare cromozom care a evoluat sau a fost creat de o forță supremă. Da, alături de autodistrugerea pe care o poartă fiecare ființă umană în sânge, este și speranța, și dragostea. Dragostea tot este speranță, puțin mai egoistă fiindcă atunci cînd donează atât de voluntar servicii, atenție, dragoste, timp, suferință, copii și încă multe altele de fapt toate acestea își au scopul lor, își așteaptă o răscumpărare, un feed-back. Undeva.., în adâncul conștiinței așteaptă să fie răsplătite cu și mai multă dragoste...
Tot ce facem în viață pentru o anumită persoană, cu sau din dragoste, este pentru a primi și mai multă dragoste. De unde vine această dorință ? din speranță sau din autodistrugere ?, pentru că dacă răspunsul așteptat întârzie să vină sau nu apare deloc, totul începe să se transforme în dezamăgire, fluturașii în viespi... Este ceva atât de subtil între speranță si disperare...
Si totuși „ Speranța ..... ultima” rămâne doar să păstrăm ceea ce avem mai bun și mai scump, rămâne doar să muncim zi de zi pentru a fi iubiți și mai mult, pentru a primi și a da iubire în continuare.

În dar un înger păzitor

Am gasit recent niște reviste cu scheme diferite de îngerași croșetați, am încercat-o pe una dintre cele mai ușoare și cred ca mi-a reușit destul de bine. Acești îngerași i-am dăruit celei mai dragi și mai drăguțe persoane din viața mea, oricum, sunt încă destul de multi oameni importanți care merită toată recunoștința mea pentru ceea ce au facut cândva pentru mine, sau doar pentru faptul că există în viața mea. De aceea nu cred că mi-ar ajunge nici 100 de îngerași pentru recunoștința mea față de atâția oameni buni de care mă înconjoară și care îmi fac viața fericită.
Sunt atâtea mistere legate de îngerii păzitori. Se crede că sunt mereu alături și le putem cere ajutorul de câte ori suntem în dificultate.





Eu sper că îngerașii mei să aducă bunătate și împlinire, iar oamenii dragi din viața mea să fie cât mai mult timp posibil alături de mine.
Cât de fericiți eram atunci când familia era întreagă, plină... șă cât de greu este acum când revin acasă să știu că nu mai sunt cu toții cei care mă așteptau. Viața nu e atât de lungă precum credeam și uneori dorul de persoana aceea dragă și importantă care acum cu părere de rău nu mai este printre noi, devine tot mai mare..., lumea parcă a devenit mai rea fără acel om bun care îmi era aproape cu un sfat înțelept, cu o vorbă bună și cu dragoste...
Îngerași, îngerași, îngerași... să aveți grijă de oamenii dragi mie să-mi fie alături la bine și la greu cât mai mult timp posibil...

Floricele pe câmpii

Am decis să vă demonstrez cum arată niste lucruri de mână într-o locuință și sigur nu o să mă opresc aici. Se vede că nu am muncit degeaba și îmi place cum aceste lucruri, la prima vedere poate neînsemnate își găsesc rostul.
“Cel mai bun mod de a-ți aprecia munca este să-ți imaginezi cum e făra ea.” spunea cândva Oscar Wilde...
Deși am scris mai devreme că pot realiza aceste obiecte la comandă, cu siguranță cele lucrate pentru mine și pentru familia mea își au rostul acolo unde își continuă destinul să emane frumusețe. Oricum, e bine că îmi place să muncesc la așa ceva, astfel încât pot oricând realiza altele, cu alte mărimi, culori, pe placul și dorințele persoanelor interesate de frumos. Aștept propuneri, sugestii și de ce nu, poate chiar și critici.

Pălării gânditoare

Vi s-a întâmplat vreodată să vă confruntați cu o problemă anume și să vă simțiți închiși în niște tipare de gândire care v-au împiedicat să găsiți o soluție satisfăcătoare? Sau să participați la o discuție unde faptele și părerile să se suprapună dezordonat, fără să se ajungă la o concluzie concretă? Sau să aveți cu disperare nevoie de o idee, dar sa nu vă vină nimic în minte?
În astfel de cazuri, nu cumva v-ați gândit cât de frumos și util ar fi să posedați un obiect magic care să vă ajute să gândiți și să creați cu claritate și imaginație?

Metoda celor șapte pălării

Poveștile fantastice sunt pline de obiecte magice care au proprietăți neobișnuite: inele care te fac invizibil, pantofi vrajiți care iți dau posibilitatea să alergi cu viteza vântului, lanțuri care te fac să devii invulnerabil etc.
De ce nu ar putea exista, să spunem, o pălărie care, dacă ne-o punem pe cap, să ne ajute să producem idei, să evaluăm corect o situație, să găsim soluția la o problemă? Închipuiți-vă: dacă suntem confuzi, nesiguri, ezitanți, … abracadabra! Am putea să ne punem pălăria noastra magică și iată că am descoperit ideea potrivită, strategia invingătoare, acțiunea eficace.
Ideea aceasta stă la baza unei metode pentru sporirea eficacității discuțiilor si procesului de gândire, metodă pusă la punct de profesorul Edward De Bono, considerat drept cea mai mare autoritate mondială în domeniul gândului creativ.

Cum funcționează metoda?

Evident, nu putem intra în prea multe detalii într-un articol , dar principiile de bază sunt extraordinar de simple și, odată întelese, permit obținerea imediată de rezultate nesperate. Practic, este vorba de a ne imagina că avem la dispoziție niște pălării de culori diferite, fiecare corespunzătoare unei anumite funcții a gândului, adica:
Pălăria albă – evaluarea obiectivă a situațiilor: fapte, cifre, informații. Cu pălăria aceasta pe cap, este mai ușor să vedem lucrurile așa cum sunt, fără nici o părere, interpretare, critică, emoție;
Pălăria roșie – se referă la emoții, la senzații și la intuiții. Când gândim cu pălăria roșie pe cap, nu este nevoie să dăm nici o justificare;
Pălăria neagră – gânduri negative, critică, pesimism, tot ceea ce poate merge prost. (Aici nu e nevoie de prea multe explicații, fiindcă se pare că mulți au în permanență pălăria neagră pe cap);
Pălăria galbenă – oportunități, gânduri pozitive, optimism. Cu această pălărie pe cap, trebuie să gândim pozitiv și să vedem numai avantajele situației;
Pălăria verde - creativitate, gânduri neobișnuite, ipoteze fantastice, brainstorming. Cu pălăria verde pe cap, nu există nici o limită in calea gândurilor (veți avea tot timpul să v-o puneți pe cea neagră).
Pălăria albastră – permite observații asupra gândurilor și corectarea lor. Controlează folosirea pălăriilor.
Pălăria violetă - culoare obţinută prin combinarea albastrului cu roşul, în proporţii egale, simbolizează uniunea dintre înţelepciune şi iubire. Se crede ca aceasta culoare poate absorbi energie.

Deci, fie în cursul unei discuții, fie în timpul unei reflecții personale, să ne imaginăm că ne punem pe cap una dintre pălăriile pe care le avem la dispoziție și astfel înfruntăm problema din punctul de vedere corespunzător. Atunci când ni se pare că funcția pălăriei pe care “o avem” s-a terminat, trecem la o altă culoare. Asta nu interzice, bineînțeles, să ne întoarcem, la nevoie, la o pălărie “deja folosită” (asta este chiar funcția pălăriei albastre, aceea de a coordona folosirea pălăriilor).
În ciuda aparenței simplității, metoda aceasta ne permite să obținem rezultate extraordinare, mai ales când este vorba de o discuție în grup, unde prea des ne preocupăm mai mult de a ne apăra punctul de vedere, în loc să muncim împreună pentru a găsi soluția creativă cea mai bună.

Idee preluată din revista Idei de Afaceri, Eduard de Bono – Pălării Gânditoare

Gânduri nocturne

Pasiunile ne ajută să facem lucruri măreţe... ne împlinim sau nu scopul unic al vieţii noastre(care poate nu e atât de inutilă ca să o cheltuim cu munca pentru câţiva bănuţi...).