Împreună putem face mai mult

Trebuie să dăruiesc mulțumirile și bucuria sinceră primită de la acești copii, împreună cu urările de bine unor oameni minunați, fără de care nu aș fi reușit. 
Am făcut recent un apel pe pagina de Facebook pentru prietenii care vor și pot să ajute niște copii din familii numeroase. Era vorba despre cinci copii din clasa a șasea, dintr-un sat din nordul R. Moldova, unde mama este dirigintă.
Inițial am vrut să-i ajut doar eu, dar după ce am colectat tot ce aș fi putut dărui, mi-am dat seama că nu era suficient decât pentru unu, maxim doi copii. Am fost surprinsă când am primit mai multe răspunsuri la apelul pentru ajutor. Nu am fost insistentă, dar s-a dovedit că sunt mulți oameni buni, care pot ajuta necondiționat. Trebuie să recunosc că rezultatul mi-a întrecut așteptările. Am colectat hăinuțe, ghiozdane, rechizite, cărți, jocuri, încălțăminte, haine groase de iarnă, chiar și o hartă a europei, o minge și alte minuni care au adus multă bucurie.
Am dus toate produsele colectate acasă, la părinți. Între timp s-a dovedit că aveau nevoie de ajutor mai mulți copii, și dacă inițial am zis să dăruim cele colectate pentru cinci copii, am pregătit darurile pentru șapte. Am decis să luăm  la școală doar o parte din produse. Ghiozdanele în care am pus rechizite, hăinuțele noi- pantaloni, bluzițe sau hanorace, șosete și mănuși, împreună cu o sacoșă cu periuțe și pastă de dinți și câte o pungă cu dulciuri, plus cărți, și jocuri care le-am lăsat în clasă, să fie citite de cât mai mulți elevi. Restul, le-am lăsat acasă și mama a chemat pe rând fetițele, apoi băieții să-ți aleagă și să măsoare hăinuțele și încălțămintea rămasă. Hăinuțele care s-au dovedit a fi mai mari, sau mai mici au fost donate pentru frații și surorile lor, mai ales că unii din ei erau și opt copii în familie.

 Am trăit un sentiment ciudat, nici de bucurie, nici de tristețe, copiii se bucurau, dar eu îi priveam cum mănâncă cu poftă ciocolate, și-mi părea rău că nu pot face mai mult. Sinceritatea acestor copii care nu sunt vionovați că s-au născut în familii numeroase, că au părinți bolnavi sau fără un loc de muncă, sau de ce să nu recunoaștem, unii chiar consumatori de alcool, îmi aducea o senzație de durere în piept. Cât de recunoscătoare trebuie să fiu părinților mei, pentru că au muncit enorm de mult, pentru ca noi să avem de toate.

Mă gândesc că acest ajutor este o soluție pe moment, nu pe termen lung. Care e acea soluție ce ar putea să ajute nu doar acești copii, pentru că toți copii merită o copilărie frumoasă? Răspunsul meu se află în oamenii minunați pe care i-am cunoscut cu ocazia colectării acestor daruri, fiecare dintre noi, avem puterea să schimbăm lucrurile în bine, nu contează că ajutăm o sută de copii sau unul, dacă fiecare dintre noi ar face un gest cât de mic, atunci sper și mai mult la un viitor și o lume mai bună.
Încercam să-i prind la o poză ca să arăt celor care au donat că totul a ajuns acolo unde trebuia. Nu aș fi zis nimic dacă donația era doar din partea mea și acest lucru dovedește o dată în plus că împreună putem face mai mult.

Apropo, să vă mai zic ce-am făcut în acea zi. Am primit de la cineva două cutii mari cu cărți vechi, dar bune și interesante. Cineva a donat biblioteca părinților și a vrut să o facă pentru copiii din R. Moldova, și pentru că sunt două școli în sat, am donat mai departe aceste cărți fiecărei biblioteci. Mai aveam o sacoșă cu cărți, erau vreo treizeci cred, primite de la altcineva, pe care le-a luat tatăl meu la școala din satul vecin unde e profesor, deci, într-un final trei școli au primit cărți.

 În plus, am înițiat și un concurs de eseuri, pe care le-am postat pe blogul satului. Premiile pentru cei buni, au fost cărți noi donate din biblioteca noastră. Concursul nu s-a încheiat, mai așteptăm participanți cu diplomele și cărțile pregătite.

Orheiul Vechi - locul unde cerul și pământul se îmbrățișează

Într-o discuție recentă îmi exprimam regretul pentru înstrăinarea de locul de baștină. Deși locuiesc la Iași, vin în Moldova destul de des, dar totul se rezumă de cele mai multe ori, la vizitele scurte pe la rude și părinți. Când eram la școală, mergeam destul de des prin excursii, dar multe locuri frumoase, demne de a fi vizitate rămâneau o necunoscută despre care nu puteam spune decât că ”am auzit despre”, sau ”am citit”. Și uneori realizezi cu părere de rău că te îndreptai curios spre frumosul de departe, pe când cel de aproape, rămânea un gol, un necunoscut. Pentru că nu poți iubi ceva ce nu ai văzut, nu ai știut, nu ai simțit... și Basarabia merită iubită.
 Unele locuri nu sunt doar imagini frumoase atunci când încerci să le simți, să le înțelegi.  La Orheiul Vechi am găsit liniște și armonie în tot ce puteai vedea. Istoria își lasă amprenta nu doar prin ruine, iar povestea unor locuri este spusă de râuri, de pietrele șlefuite, de localnici și chiar de copiii care îndrăznesc să poarte o discuție cu turiștii. Am găsit un filmuleț de acum doi ani în care aceiași copii întâlniți de noi spun povestea satului Butuceni. Cred că nouă ne-au zis-o ceva mai clar, au mai crescut de atunci și totuși, uite așa se păstrează legendele, se transmit și se auto-creează, din fapte eroice și vise de copii.
- - Vreți să vă spun o poveste despre Orheiul Vechi și satul Butuceni? despre Zamolxe și Butuc care s-au bătut... copii de vreo șapte-opt ani, îndrăzneți, care învață de mici să o facă pe ghidul, sperând în sinea loc la o mică recompensă pentru efortul depus. Momentul a fost frumos pentru că a fost neșteptat, iar copiii nu au fost insistenți, nu au cerut nimic în schimb și totuși, au primit mai mult decât recunoștință și câțiva bani, au primit zâmbete și admirație. Te bucuri în sinea ta că oamenii au păstrat frumusețea și armonia din jur, te bucuri că e curat, că miroase a flori, te bucuri de liniște și simți că trăiești într-un loc unde cerul îmbrățișează pământul.

Rezervația cultural-naturală Orheiul Vechi are un statut special și constituie cel mai important sit cultural din Republica Moldova. Acum se află în procesul de nominalizare pentru a fi înscris în Lista Patrimoniului Cultural Mondial al UNESCO. Valea râului Răut este un alement esențial al complexului ce cuprinde câteva zeci de hectare ale orașului medieval Orhei, denumit ulterior Orheiul Vechi. Din cadrul complexului fac parte două promontorii mari -Peștera și Butuceni, la care se alătură trei fășii stâncoase mai mici -Potarca, Selitra și Scoc, pe teritoriul cărora se află ruinele unor fortificații, locuințe, băi, lăcașuri de cult, inclusiv mănăstiri rupestre, atît din perioada tătaro-mongolă (sec. XIII–XIV) cît și de prin sec. XV–XVI. 
 La mijlocul secolului XVI, locuitorii orașului abandonează Orheiul Vechi și se mută cu 15 km spre nord-vest, fondând Orheiul pe locul actual al orașului. Cetatea din piatră a fost distrusă, probabil din porunca lui Alexandru Lăpușneanu, care la cererea turcilor a desființat pe atunci mai multe cetăți.

Muzeul de sub cerul liber culminează cu o cruce din piatră, o clopotniță și o mănăstire frumoasă și bine îngrijită. 
Peștera mănăstirii a fost săpată în piatră de 12 călugări ortodocşi în secolul al XIII-lea. Lăcașul întunecos adăpostește icoane vechi din lemn, cărți și un altar pe mijlocul încăperii. Lumânările și iconițele le putem alege și cumpăra singuri, călugărul întâlnit acolo se ruga, și nu am îndrăznit șă-i deranjăm liniștea.

Foto: Andrei Brașoveanu

În satul Butuceni am vizitat o gospodărie țărănească tradițională, ca un mic muzeu despre tot ce însemnă tradiție și grija țăranilor, în bucuria și necazul lor.

 

Și câteva poze din satul Butuceni, pentru cei care apreciază tradițiile și obiceiurile românești, vorba poetului ”Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”...

Oamenii sunt buni

Știu că mă credeți naivă, nici n-aveți cum să mă credeți altfel dacă de fiecare dată am arătat doar partea frumosă a lucrurilor, doar razele de soare, speranța, încrederea în oameni și gândurile bune. N-am ascuns nimic, doar că atunci când veam o problemă, preferam să tac decât să vă stric zilele însorite. Așa că am ținut pentru mine tot ce putea să vă aducă tristețe. Și ca să nu fiu identificată cu naivitatea, vă zic sincer că am și eu frică, neîncredere, coșmaruri, amintiri care încerc să le uit. Eu în general eram o persoană morocănoasă, zic eram, acum sunt, dar ceva mai rar :)
De multe ori când mergeam pe stradă preferam să mă uit la copii, pisici, păsări, flori, căței decât la oameni. De ce? din sentimentul de autoapărare, pentru că au fost mulți care m-au făcut să sufăr, decepțiile și suferința te fac să crezi uneori că toată lumea are ceva cu tine, iar după ce-ți trece acest sentiment, preferi să eviți oamenii.
De ceva timp am depășit oarecum această frică. Cum? Din curiozitatea de a descoperi lucruri noi din tot ce este evident sau ascuns la o persoană. Unii oameni își poartă povestea cu sine, îi privești și-ți dai seama de ceva din viața lor, unii sunt ca o carte deschisă, încât chiar îți vine să te-apropii să-i întrebi dacă ai dreptate în gândurile tale, dar nu ai dreptul și eu nu am nici tupeul să fac asa ceva. Nu îi judec, încerc să nu caut cauze și motive, doar găsesc interesantă clipa prezentului când noi suntem tot ce ne-a rămas din trecut cu toate visele si speranțele pentru viitor. Mai ales că această clipă a prezentului e tot ce avem de fapt.
Acum nu-mi mai este frică de oameni, bine, cu excepția celor violenți. Nimeni nu e perfect, cu toții avem frică, neîncredere, dar și speranță, și dorință de a fi totul bine. Am întâlnit și mulți oameni buni, chiar foarte buni, virtuoși, pozitivi, luminoși. Tind să cred că omenii în esență sunt buni, și nu, nu sunt naivă, poate doar puțin... :)

Blesteme, îngeri și puterea cuvintelor

Știu o poveste despre îngeri și puterea cuvintelor pe care am povestit-o foarte rar. Am căutat-o pe internet să găsesc autorul, sursa, dar nu am gasit nimic despre asta. Eu am auzit-o de la un preot, eram încă mică și poate unele detalii din povestirea lui au căpătat o altă întorsătură în memoria mea de-a lungul anilor. Astfel încât, dacă voi greși cu ceva, îmi cer iertare, eu doar o povestesc mai departe pentru că nu e o poveste pentru copii și se merită a fi spusă.

 Un râu mare, ce curge lin și o barcă mică cu doi omeni se îndreaptă încet spre niște locuri frumoase, dar lipsite de orice așezare umană. Vâslașul e un om ceva mai vârsnic și pare să cunoască împrejurările, iar celălalt, e un tânăr de vreo 20 de ani, palid, trist și abătut. Cei doi ajung într-un final la niște ruine de ziduri vechi. Coboară din luntre și caută un pustnic care își ducea zilele printre ruinele unei vechi biserici. Pustnicul e cunoscut drept povățuitor și unii făceau cale lungă pentru a descoperi datorită lui, o cale spre adevăr, un răspuns sau un sfat. Sarcina lui era mai întâi să asculte povestea, vorbea puțin, iar uneori răspunsul lui era doar un cuvânt sau o simplă întrebare.
Noul venit începuse cu disperare să-și povestească durerea, care de data aceasta se dovedise a fi neobișnuită: ”De mic mi-au apărut niște pete pe spate care dureau, uneori sângerau și care nu s-au vindecat de-a lungul anilor. Am merg la mulți medici, cunoscători, preoți și nimeni nu a mai intâlnit așa ceva. Într-un final am ajuns aici, ajută-mă! nu mai am unde să merg...”
Uimit pustnicul s-a uitat mai bine la fața lui palidă, la părul blond care strălucea ca aurul în bătaia soarelui, ochii albastri ca niște picături din cer și a oftat... ”Pleacă! Nu pot să te ajut cu nimic, nu sunt doctor, nu știu ce blestem sau boală ai. Cum pot să te ajut, când singur trăiesc sub umbra unui blestem.”
-Ba nu, voi sta aici până mor sau până când voi ști că a sosit timpul să plec. Am făcut cale prea lungă, nu plec așa. Dar... spune-mi măcar povestea tristeții care te oprește să mă ajuți.
Bătrânul pustnic îl privește uimit, nimeni nu l-a întrebat până acum nimic despre el, toți vroiau doar să se plângă, să-și povestească propriile neplăceri. Nimeni nu vroia să cunoască povara unei alte dureri. Toți căutau eliberare, uitare, numai el nu uita nimic, vroia doar liniște și sfârșitul vieții chinuitoare.
- Eu... privi în jos, apoi zidurile vechi, apoi își privi mâinile îmbătrânite cu care părea că ține un condei invizibil... Vezi aceste ziduri vechi?, aici era o mănăstire mare și frumoasă, iar eu eram stareț. În fiecare seară, după rugăciuni, veneam aici și scriam psalmi, mai întâi îi copiam cu un scris frumos, apoi am incercat să scriu și eu un psalm. Știam că voi fi în stare de acel lucru măreț și după ce l-am scris, trebuia să se usuce cerneala. Eram încântat, împlinit, când deodată, a apărut o luminiță - un înger. Un înger mic care zbura pe foaia proaspăt scrisă și pe alocuri a atins cu aripile cerneala și a întins-o pe foaie. Sărea vesel și strica tot, atunci m-am supărat și din mândria mea am încercat să recuperez cele scrise alungându-l. I-am strigat dintr-o dată ”Să nu mai zbori!” iar el s-a întors spre mine și mi-a șoptit ”Să nu mai mori!”. De atunci au trecut prea mulți ani în care m-am rugat să fiu iertat, să mi se sfârșească zilele. Totul se dărâmă în jurul meu, au rămas doar ruinele și eu printre ele.
- Și nu s-a schimbat nimic de atunci? Nici un semn?, nici un răspuns la anii de rugăciuni? Ce-ai face dacă va apărea din nou?
- Vai, i-aș spune zbori! Înalță-te! și iartă-mă pentru vorbele necugetate...
Și atunci tânărul din fața lui, a fost cuprins de lumină, iar în locul rănilor de pe spate, i-au apărut aripi. S-a ridicat spre cer ca o pasăre desprinsă printr-o minune din lanț, apoi s-a uitat în urmă ca să-i spună ”Ai dreptul la moarte...”
Totul s-a transformat într-o rază și un pumn de pământ, ajunse fiecare la locul lor.

Morala vine să ne amintească despre puterea cuvintelor. Nu e neapărat să fie blestem, știu că pare ridicol și urât acest cuvânt cu semnificașii sumbre, cu timpul, acestea s-au transformat în înjurături, pe care mulți dintre noi le utilizăm. Ar fi bine să fim responsabili nu numai de faptele  noastre, ci și de cuvintele noastre, în orice situații. 

Dacă te-a impresionat această povestire, împărtășește-o cu cei dragi. Dacă ai citit până aici, îți mulțumesc pentru timpul tău și îți doresc, ca unui prieten drag, tot binele din lume! :)

Ai grijă de tine!

Sunt momente în care îți dai seama că ești fericit pentru simplul fapt că trăiești, ești enorm de fericit pentru că ai familie, sau doar pentru că vezi, auzi, mergi, simți și nu te doare nimic...
Realizezi cât ești de fericit, atunci când ți se deschide o ușă și vezi un om care suferă cu toate că e bun și nu merită o viață plină de suferințe, dar îi găsești pe acești oameni fericiți și te întrebi de unde atâta putere? cum pot fi cei suferinzi mai fericiți decât cei care au de toate?

Într-o zi m-a rugat cineva să-i dau niște scheme pentru croșetat. Adesea explic celor care-mi cer scheme că internetul e plin de așa ceva și nu trebuie decât să facă o căutare pe google, dar de data asta, doamna care mi-a scris facea uneori greșeli în cuvinte sau chiar de exprimare și m-am gândit că poate nu știe cum să folosească internetul, așa că i-am trimis mai multe scheme și modele. Mi-a mulțumit și mi-a zis ca nu a vorbit demult în română, și-a cerut scuze pentru greșeli și mi-a zis că locuiește în Siria ”La noi aici este război...”.
Am aflat că Liuba(33 ani) e din Republica Moldova și are o fetiță de un an și două luni. M-a întrebat dacă știu vre-un site cu povești pentru copii în limba română pentru că vrea să-i citească fetiței și să o învețe limba. Și iarăși despre război: ” La noi se stinge lumina des și mult, niciodată nu m-am gândit să văd așa ceva, e foarte greu...” Am întrebat-o de ce nu vine în Moldova și mi-a răspuns că ar vrea, dar nu are la cine ” sunt fără părinți, fără părinți”, dar rude? ”ah, o soră și un frate cu care nu prea țin legătura, ei au vândut casa părinților și m-au lăsat fără nimic. Am plecat din Moldova de 10 ani, de 7 ani sunt căsătorită și am venit aici la familia soțului meu. Mie dor de Moldova, dar nu am cum să vin, acolo e bine... Ai văzut pozele cu fetița mea? e frumoasă.”

Eram decisă să păstrez această discuție în amintirile mele, dar azi dimineață am văzut o știre despre Siria care m-a îngrozit, au fost omorâți 13.000 de oameni, inclusiv femei și copii cu arme chimice.
Siria se confruntă, începând din martie 2011, cu revolte reprimate violent şi un conflict armat între forţele opoziţiei(susținute de Statele unite, Mare Britanie, Franța)şi serviciile de securitate ale regimului Bashar Al-Assad (susținute de Rusia și China). Bilanţul confruntărilor este, potrivit estimărilor ONU, de cel puţin 100.000 de morţi.

Fiecare din noi, suntem acolo unde ne-am găsit fericirea. Din dragoste se fac multe, se ajunge departe și nimeni nu are dreptul să judece, poate doar Dumnezeu...
La sfârșitul conversației mi-a mulțumit pentru discuție și mi-a zis ”Ai grijă de tine!” și atunci am simțit un nod în gât.  E ca și cum un orb i-ar dori unui văzător să vadă numai lucruri frumoase și să se bucure de lumină. Noi nu știm durerea lor, nici nu ne-o putem închipui, este frica pentru cei apropiați, atunci când totul în viață e deja pierdut și fără nici un sens...

Sursa foto:independent.co.uk

Cea mai bună prietenă

Păstrez în amintire o experiență de viață care m-a marcat la vârsta de 7 ani și pe care nu cred că am mai povestit-o vreodată. Deși inițial aș fi vrut să scriu o poveste foarte frumoasă pe care obișnuim să o spun colegilor din facultate, gândurile mele din această dimineață se concentrau tot mai mult asupra unei îndepărtate amintiri. Sunt unele povești adevărte care la un moment dat te macină pe dinăuntru și vor să fie povestite. Deși e o poveste tristă, nu am nici cea mai mică intenție să întristez pe cineva, deși, trebuie să recunoaștem că tristețea și pierderea fac parte mai mult sau mai puțin din viața noastră, încât, cea mai bună metodă de a rezista, este resemnarea.

Aveam 7 ani, era vara, iar în toamnă urma să plec la școlă în clasa I. Deși cel mai mult timp îl petreceam acasă, mai mergeam uneori pe la vecini unde știam toți copiii cu care mă puteam juca. Corina, era singura de aceeași vârstă cu mine, urma să fim colege de clasă, iar noi eram încântate și fericite pentru asta. De mică o numeam ”Cea mai bună prietenă”, chiar ea mi-a spus ce înseamnă acest lucru și presupun că știa că deține acest onorabil titlu. Jocurile noastre mi s-au șters din amintiri, la fel și chipul ei, știu doar că semănam. Aveam ambele părul brunet, de aproximativ aceeași lungime, rochițe asemănătoare.

Eu aveam un frațior micuț, cu 6 ani mai mic decât mine, deci, la vremea aceea avea aproximtiv un anișor, iar eu o ajutam pe mama cu ce puteam. Când știam că pot fi liberă să plec și eu la joacă eram fericită. Fiindcă eram mai mult ocupată cu cel mic, mămica mă învățase să-mi cer voie atunci când vroiam să plec undeva sau când vroiam să fac ceva, ca să pot fi ușor controlată, să mă găsescă oricând și să fac mai puține năzbâtii. Eram deja obișnuită cu această rutină de ”Se poate să …?”

Într-o zi obișnuită o întreb pe mama: ”Se poate să merg la Corina, la joacă?”

-Nu, azi vei sta acasă.

Nu puteam înțelege de ce nu mă lasă, nu eram pedepsită, nu aveam treburi importante, mama însă simțea că ceva nu e bine și a preferat să mă știe lângă ea, acasă. Știu că am rugat-o de nenumărate ori, am și plâns, i-am zis că Corina o să mă aștepte, că o să fie supărată dacă nu o să vin. Totul a fost inutil, iar eu, a trebuit să stau cuminte acasă.

În seara aceea am auzit că Corina e în spital, iar a doua zi de dimineață și vestea cumplită că ea nu mai este.

În ziua aceea, mama Corinei urma să meargă la muncă, iar Corina o ruga să o ia și pe dânsa, îi promitea că va fi foarte cuminte, însă mama ei a preferat să o lase în grija bunicii, care locuia în vecinătate. În căutare unui partener de joacă, a venit la ea un băiat cu care uneori mai obișnuim să ne jucăm, însă foarte rar pentru că era mai mare decât noi cu 8 ani. Toți știam că dacă Corina nu e acasă, e la bunica. Aș fi găsit-o și eu dacă mă lăsa mama la joacă. După ce joaca nu era decât plictiseală și pentru că băiatul era mai mare, a început să umble prin casa bunicii. A mers în ”Casa cea mare” unde a găsit câteva bomboane pe care le-a mâncat repede să nu mai ceară nimeni, iar lângă bomboane erau niște pastile verzi, ale bunicii pe care le-a desfăcut, le-a gustat, a văzut că sunt dulci și le-a pus în buzunar.

Când a ieșit, Corina a observat o hârtie de bomboană lipită de el și a cerut insistentă bomboane. El a pus mâna în buzunar, nu mai avea decât alea mici și verzi pe care i le-a dat ei.

Știu că mă întreba mama după aceea, dacă aș fi mâncat și eu pastile. I-am zis că da, dacă mânca Corina, aș fi mâncat și eu, mai ales că erau dulci, iar noi obișnuiam să mai mâncăm câte ceva când eram în vizită una la alta, mai ales dulciuri.

Nu știu dacă am plâns sau dacă am suferit când a murit Corina. Știu doar că am suferit lipsa ei ani la rând. Atunci când încercam să-mi fac o prietenă care devenea tot mai apropiată, la un moment dat totul se năruia. De obicei eram o fire deschisă, numai îi povesteam mamei că uite ea e ce mai bună prietenă și a doua zi descopeream că acea persoană vrea doar să copie teme de la mine, sau mă folosește să-i fac desenele sau compunerile, sau spunea colegilor secretele mele. Așa a fost cam tot timpul, la școală, la liceu și chiar la facultate. Adesea aveam multe prietene, unele doar se îndepărtau, dar de fiecare dată, atunci când aveam nevoie de cineva drag și de încredere, rămâneam singură și de foarte multe ori îmi aminteam de Corina. Uneori vorbeam cu ea, sau doar cu mine, puneam întrebări, căutam singură răspunsuri.

La câteva zile după înmormântare, am visat-o. Eram noi două, față în față pe locul unde de obicei ne jucam și ea mi-a zis să-i transmit ceva mamei sale. De fapt m-a rugat să-i transmit și să nu uit. Dintr-o dată mi-am amintit de faptul că ea a murit, am și văzut imaginea cavoului, iar ea mi-ar fi zis ceva de genul că nu a murit și să-i transmit mamei ei să nu plângă pentru că ea e bine, Mi-a repetat de câteva ori că la ea e foarte bine și mama ei nu trebuie să mai plângă, apoi a dispărut.

A doua zi i-am povestit mamei, iar ea m-a rugat să nu spun nimănui nimic, că e doar un vis, că eu mi-am imaginat și să nu-i spun nimic mamei lui Corina, iar ea, chiar în acea zi a venit la noi, mi-a adus niște rochițe frumoase, povestea despre Corina, despre faptul că o ajuta, că era harnică, iar eu stăteam și mă gândeam la mine, făceam comparație și observam că eu nu eram la fel de harnică și bună și de-ajutor pentru mama și-mi doream să fiu mai bună. Mama a stat cu ochii pe mine până nu a  plecat mama Corinei de la noi. Iar după ce a renunțat, eu am ieșit noaptea în stradă, am alergat în urma ei, am strigat-o și i-am povestit visul meu după care am venit acasă. Cum am intrat pe ușă, credeam că voi fi pedepsită, dar mama a încercat să evite subiectul, în speranța că voi uita.

După un timp, mama mi-a povestit că visul meu a ajutat-o foarte mult pe mama Corinei. Într-adevăr plângea foarte mult, era distrusă, devastată, se învinovățea, nu mai putea nici dormi, nici mânca, vroia doar să moară și să uite de durerea acelei pierderi. Apoi a încercat să se resemneze și acel vis al meu a fost motivul împăcării cu sine. După un timp, a căutat mângâiere în credință și a găsit puterea de a merge mai departe.

Nu știu dacă am plâns, acest detaliu cât și amintirea suferinței mi-a fost ștearsă, poate că acest lucru nu era semnificativ, poate că copiii nu suferă la fel ca maturii. Poate că, după acel vis, eu am trăit mereu cu siguranța că Corina e bine și totuși nu-mi era alături, cel puțin fizic, pentru că în viața de zi cu zi, mereu mi-am dorit o prietenă bună și devotată, dar de fiecare dată când credeam că am găsit-o, mă înșelam și aceste decepții dureau, pentru că odată, o micuță prietenă mi-a zis ce înseamnă să fii ”cea mai bună prietenă” - să ajuți întotdeauna la greu, să fii aproape, să nu minți, să nu faci nimic rău acelei persoane și să te ții de promisiuni. Eu m-am ținut de promisiunea dată ei. Ea?, ea a fost poate singura prietenă de până acum, care nu m-a trădat, nu m-a ignorat, nu m-a mințit și nu mi-a făcut nimic rău, niciodată...

Atunci când viața capătă sens...

Credem cu toată ființa noastră în fericire. Ne-o dorim în fiecare zi prin lucruri scumpe sau simple, prin oamenii pe care îi vrem alături de noi, prin visele împlinite. Adesea dorințele noastre se împlinesc, dar ochii tradează mereu tristețe chiar și pe chipul celor mai împliniți oameni, sau a celor mai fericite mame, sau a celor mai frumoase femei. Această tristețe pe care dacă începi să o cauți, o găsești peste tot, vine din frică. Anume frica noastră cea de toate zilele de a nu pierde ceea ce avem ne aduce tristețe chiar dacă se pare că ar fi loc numai de bucurie. Cand am învățat să fim triști? Copii nu împărtășesc sentimente de frică în momente de glorie.

Cred că suntem antrenați în fiecare zi să ne fie frică, de orice, de moarte, de necunoscut, de ziua de maine, de vreme, de cutremure, de accidente, de colegi, de șefi, chir și de oamenii simpli de pe stradă... Privim știrile și de fiecare dată tragem concluzii, pierdem încrederea în politicieni, judecători, polițiști, preoți, profesori... Și până la urmă, învățăm să nu avem încredere în nimeni, nici în persoana de lângă noi și poate cel mai grav, pierdem și încredrea în sine. Ca să nu mai fim dezamăgiți, renunțăm la vise, dorințe, prieteni și devenim un mic roboțel într-o lume mare care merge la muncă, vine acasă, mănâncă, doarme, iar merge la muncă.

Citisem recent întro carte(Zahir de Paulo Coelho) că în război oamenii sunt cu adevărat fericiti. Știu că nu ar avea nici un sens, dar, anume în momentul în care înțelegi că viața capătă un sens, că ai pentru ce trăi sau pentru ce muri, anume atunci dispare tristețea unei vieți mici și inutile.

Nu trimit pe nimeni la război în căutarea fericii, spun doar că fericirea se află aproape, în sufletul nostru. Fiecare om își pote găsi calea care să îi dea sens vieții, trebuie doar să învățăm cum să respingem emoțiile negative care ne copleșesc ca o boală gândurile. De cele mai multe ori eșecul însemnă un pas înainte, iar frica și neputința nu e decât o iluzie. 

Ascultă-ţi inima...

"Ascultă-ţi inima..." de obicei, când auzeam aceste cuvinte mi se păreau cumva banale şi ciudate. Nu sunt adepta cuvintelor pompoase, iar citatele despre dragoste folosite de toată lumea mă făcea să le clasific la categoria "vorbelor în vânt".
De obicei când mă culc să dorm, seara, adorm cam greu. Uneori îmi amintesc fragmente din acea zi, feţe şi momente desprinse parcă dintr-un film, sau îmi amintesc ce am reuşit să fac în acea zi şi dacă am făcut multe lucruri, oricât de însemnate sau neînsemnate au fost, mă simt cumva împlinită, mă simt că nu am trăit acea zi în zadar.
Ieri seara mi s-a întâmplat un lucru ciudat, dar şi obişnuit, pentru că ştiu sigur că mi s-a întâmplat de mai multe ori, doar că nu am acordat prea mare atenţie acestui fapt. Am simţit cum î-mi bate inima. Auzeam bătăile în urechi, pulsaţiile de sânge prin vene până în vârful degetelor.
Eram liniştită, relaxată, încât cest sentiment vroiam să îl păstrez pentru cât mai mult timp. Ştiam că dacă încep să mă gândesc la ceva, n-o mai aud, iar dacă mă mişc, nu o mai simt şi totuşi, nu poţi opri gândurile, sau cel puţin este un exerciţiu de forţă psihică pe care nu l-am antrenat. Am început să formez gânduri simple, ca cele ale unui copil, astfel încât să aud şi să simt bătăile inimii. În acele momente totul devenea clar, simplu, uşor de rezolvat, deci cumva toate se rezolvă uşor, dacă nu le complici prea tare. 
"Ascultă-ţi inima...", dar oare ce spune? căutam răspunsul în acel timp în care o auzeam şi o simţeam. Am auzit atunci ceva mai mult decât ştiam până în acel moment: un ritm regulat, acemenea ticăitului unui ceas, un ceas dinnăuntrul nostru. Acest "ceas" vine să ne aminteasă că viaţa nu e fără sfârşit, că fiecare zi, fiecare clipă trebuie preţuită. Oamenii ar trebui la un moment dat să înţeleagă că până la urmă nu banii, cariera sau alte bunuri sunt valoroase, ci TIMPUL. Dacă ai timp, le poţi obţine pe toate.
Partea rea este că nu putem afla nimic despre timpul rămas ca să ştim dacă trebuie să ne grăbim cu ceva anume, sau nu, ca să ne facem un plan de activităţi pentru viaţa noastră la fel cum am putea face pentru o zi obişnuită.
Partea rea însă, este în acelaşi timp şi partea bună: nu ştim cât timp mai avem, deci fiecare zi, fiecare clipă trebuie preţuită. Acest avantaj însă, este înţeles de prea puţini oameni, astfel încât rămâne aproape un mister. Un mister văzut şi auzit de mulţi, dar înţeles de prea puţini.
"Ascultă-ţi inima..." 
"Tic-tac, tic-tac..."

Îngerii au fost acolo…

Există unele gânduri pe care ai împresia că vrei să le spui, dar nu ştii cui anume, simţi că ai înţeles ceva şi trebuie neapărat să explici, dar gura e prea înţepenită să exprime gândurile de care speri să scapi, odată ce vor fi spuse…

O maşină neagră venea peste mine ca un taur turbat…, anume aşa, pentru că am întins o mână spre ea, în momentul în care mi-am dat seama că nu se va opri, iar eu îi stăteam în cale, i-am strigat de câteva ori “Opreşte-te!” şi atunci aveam impresia că mă adresam unei persoane…
Într-o seară de toamnă ploiasă, eu, studentă care lucra cu disperare, după 12 ore de muncă în picioare, mă îndreptam spre casă într-un microbus aglomerat. La un moment dat am simţit un disconfort şi o stare de neexplicat de vomă şi de durere pe care nu mi-o puteam explica. Era genul de stare când te simţi foarte rău, dar nu ştii ce ai. Mi-am scos telefonul şi l-am sunat pe prietenul meu. Ştiam că de obicei venea mai tarziu de la muncă, dar l-am rugat să iasă mai devreme şi să venim amândoi acasă. Mi-a zis că nu poate…
Îmi era atât de rău, încât vroiam să ies afară. Afară ploua, era noapte, m-am gândit să nu risc să umblu noaptea pe drumuri singură, pentru că dacă mai răbdam puţin, microbusul mă aducea până aproape de casă.
Aveam de traversat o stradă, iar blocul în care locuiam, era destul de aproape. Afară ploua, aşa că mi-am tras gluga neagră peste cap şi am pornit spre casă. Traversez strada destul de lată pe la trecerea de pietoni. Înaintea mea mergeau nişte copii, nu se vedea nici o maşină.
În acel loc, pe care îl văd ca în palmă de la fereastra mea în fiecare zi, în acel moment am observat că vine din partea dreaptă o maşină care nu mai oprea, iar eu îi stăteam în cale…  Până acum nu este nimic ciudat sau neobişnuit. Lucrul care m-a intrigat atât de mult este determinat de starea, gândurile şi acţiunile mele din acele câteva secunde în care a avut loc impactul.
Mai întâi am îndreptat o mână spre maşină, aveam impresia că vine furioasă. Mi-am dat seama că nu are rost şi încercam să găsesc modalitatea prin care să rămân nevătămată. Cum să reuşesc să merg înainte, să trec până ajunge maşina? Erau doar 2 paşi, dar eram sigură că nu reuşesc deoarece corpul se mişca mult mai încet decât aş fi vrut… O groază de gânduri şi idei, deşi totul era clar, mişcarea a încetinit foarte mult, iar corpul nu răspundea impulsului. A fost lovitura, nu mai ştiam unde şi nici din ce parte am fost lovită, eram în mişcare, în viteză, în aer. Vedeam cum pungile din mâna mea au căzut pe şosea se rostogoleau şi în acel moment conştientizând că o să cad, ştiam că trebuie să-mi ţin capul sus. Da, capul sus, să nu mă lovesc, să nu cad în cap, să nimeresc la mijlocul maşinii, să mă aplec ca să încap pe sub maşină în caz că nu mai opreşte… vreau să trăiesc, să fiu mireasă, să am copii!

Nu mi-am amintit toată viaţa, cum spun unii că au făcut în momentele grele, ci aveam dorinţa unei continuări, nu avea cum, nu putea să se termine acolo…
Şoferul m-a luat în braţe şi m-a adus în maşina lui. M-au întrebat unde e telefonul meu şi pe cine să sune. M-au întrebat ce mă doare şi le-am zis că nimic. Ştiu că respiram repede, eram supărată, nu-mi puteam opri lacrimile, dar NU SIMŢEAM NIMIC!
A venit ambulanţa, o auzeam cum vine, cum se apropie… chiar mă simţeam vinovată că au chemat ambulanţa pentru că nu simţeam nimic şi dacă eu nu aveam nimic, voi fi cumva învinuită că a venit degeaba ambulanţa? M-au întrebat unde mă doare. Prin lacrimi le-am zis că nu mă doare nimic.  Nu făceam nici o mişcare şi echipa de medici mi-au imobilizat repede gâtul şi m-au rugat să-mi mişc degetele de la mâini şi de la picioare. Chiar m-am uitat cum şi dacă se mişcă, s-au mişcat… au răsuflat oarecum uşuraţi şi au zis că e de la stres. Au început să mă cerceteze, să observe ce şi unde am, dar nu au găsit aproape nimic. Medicii din ambulanţă, un bărbat şi o femeie, au fost foarte buni şi înţelegători. El mă mângâia pe cap, sincer, mi-a ajutat foarte mult acest lucru.
Dacă tot eram conştientă, a venit poliţia să-mi facă testul de alcoolemie, după care, să-mi pună o groază de întrebări. Între timp venise şi prietenul meu, mă ajuta să răspund la întrebări. M-a întrebat numărul de telefon şi în acel moment nu îl mai ştiam,  în schimb mi-am amintit foarte repede numărul lui.
În drum spre spital medicii îmi povesteau despre alte accidente în care au fost chiar ei implicaţi, apoi mi-au arătat buletinul meu şi m-au întrebat ce fel de cetate este imprimată? Cetatea Sorocii, le-am răspuns, apoi au urmat alte întrebări care să mă facă să gândesc în altă direcţie…
După ce am trecut o groază de teste medicale şi radiografii, mai ales la coloană şi gât, stăteam întinsă pe un “pat de fier” drept şi foarte incomod. Simţeam cum trec mai mulţi pe lângă mine, cum se uitau la mine, eu aveam o chestie pusă la gât şi nu-mi puteam mişca capul. M-am ridicat, şi sub pretextul că vreau la baie, m-au lăsat să mă ridic. Nu mai suportam să stau întinsă, apoi am văzut mai mulţi tineri. M-am uitat la ei şi am zis destul de tare, ca să mă audă mai mulţi: “Ce, vă uitaţi să vedeţi sânge şi v-am decepţionat?”, au râs şi au venit în jurul meu. Am devenit în scurt timp obiectul de cercetare al unor tineri care făceau practica medicală. Nedumerirea lor consta în faptul cum reuşeam să fiu calmă şi să am simţul umorului după accident.
A urmat alt spital, alte analize şi spre continua mea mirare, alţi medici care s-au comportat excepţional. A doua zi de dimineaţă am simţit durere, dureri musculare oribile. Am găsit după vânătăi locurile supuse impactului cu maşina, dar şi cu asfaltul.
De fiecare dată când îmi aminteam acest incident, nu puteam înţelege cum am putut să gândesc atât de repede şi mult în doar câteva clipe. Corpul a funcţionat ca o maşinărie care a declanşat anumite stări de autoapărare şi supravieţuire despre care nu ştiam. Inima bătea mai repede, iar raţiunea era atât de rapidă încât timpul părea că stagnează, doar corpul nu asculta şi nu putea să se mişte mai repede. Lupta pentru existenţă a devenit în acel moment ceva prioritar, iar speranţa că voi reuşi mi-a dat puteri să lupt. De ce acum, mintea mea nu lucrează aşa ca atunci? Aş putea face mult mai multe lucruri, să învăţ mai multe, să scriu mai mult… Acel ceva natural sau supranatural ar putea fi găsit, descoperit sau inventat. Ne-ar permite să fim mai rapizi, mai mobili şi mai eficienţi, poate că viitorul păstreză speranţa acestei  specii pentru a putea deveni ceva mai buni ca strămoşii din era prezentului. Până la urmă, timpul este ceva foarte ambiguu, tot ce putem face acum este să depunem efortul necesar să nu treacă în zadar.

Martiri ai neamului român

A fost odată ca niciodată o împărăție mare și frumoasă cu munți, dealuri, vii, câmpii… Băștinașii își duceau traiul cu frica în Dumnezeu și cu speranța la un viitor mai bun pentru copiii lor, iar satele erau prinse ca în horă pe malul râurilor.
Așa a fost în vreme de liniște și pace, dar păcat că aceste vremuri au fost puține fiindcă era prea frumoasă și bogată împărăția asta văzută din ograda vecinilor. Așa se face că au încercat să rupă din împărăție toți vecinii. Împăratul a apărat-o cu oști și cetăți mulți ani la rând, până când vrăjmașii au început să se războiască între ei. Ca să facă pace și să-l alunge pe celălalt, vecinul de sus, împăratul roșu, își ia lui o parte din împărăție, iar băștinașilor de aici le dă otravă de somn și de uitare ca să uite cine sunt, de unde au venit și unde pornesc, să uite de frați și de părinți, să pună capu-n pământ și să muncească. Așa a fost mai bine de un secol, până când fiica adevăratului împărat, singura moștenitoare a tronului, a ajuns prin aceste meleaguri blestemate. În acea vreme puterea împăratului roșu slăbise, astfel încât ea reușește să trezească oamenii din ”somnul cel de moarte”, să readucă adevărul acasă cântându-le ”deșteaptă-te...”. Ei își amintesc de prințesa a cărui nume fuse-se uitat de unii, schimbat de alții, dar păstrat cu sfințenie în adâncul sufletului de către toți: era Limba Română, cea care putea să vindece cu doinele sale golul și durerea din sufletul oamenilor care o iubeau.
Liniștea dinaintea furtunii - atât a putut fi țara întreagă pentru că răul cel mare abia se începea. Deși acel împărat roșu nu mai era, coroana revenise unui altul, și mai viclean, care avea un balaur roșu ce otrăvea și ardea totul în cale. Acesta a furat iarăși bucata de rai ca să o transforme în tot răul pe care îl putea gândi. Nu putea să-i facă pe oameni să uite cine sunt, așa că i-a mințit, i-a dat un alt nume Limbii Române pe care l-a scris cu litere roșii ca un blestem sau ca o vrajă, astfel încât nimeni să nu îndrăznească măcar să îl pronunțe. Unii dintre ei au băut mai multă otravă roșie devenind indiferenți, alții au tăcut, iar cei mai îndrăzneți au fost luați de balaurul roșu și izgoniți la munci grele pe tărâmuri veșnic înghețate. Au omorât părinți, frați, copii nevinovați, apoi pe toți cei care gândeau, care vorbeau în limba lor, pe toți cei care refuzau să uite sau pe cei care refuzau doza zilnică de otravă. Acești oameni sfinți, martiri ai acestui popor numit român, își vorbeau limba cea adevărată, Limba Română doar in șoaptă, doar în rugăciuni, doar în cântecele de leagăn pe care și le aminteau de la părinții lor atunci când noaptea copiii nu puteau dormi de foame.
Oameni simpli, cu capul în pământ, în sudoarea frunții păstrau speranța că vor putea fi liberi. În vis ei își vedeau părinții care le vorbeau în limba lor, în Limba Română, și ei, doar în gânduri și în vise puteau să strige oricât de tare că vor să fie stăpâni la ei acasă.
Timpul i-a venit de hac balaurului și acești oameni au devenit liberi, însă stăpânii străini nu au plecat înapoi, au rămas pe aceste meleaguri unde pământul este bogat, via dulce, fetele frumoase și oamenii muncitori.
Multsperata reîntoarcere la împărăția cea mare și frumoasă a rămas doar în speranțele celor care mai iubesc Limba Română, a celor care iubesc limba poeților noștri, limba mamei, a buneilor, străbuneilor...
Se spune că acest popor, acest neam bătut de soartă, omorât, ars, înveninat, batjocorit, mințit și răstignit a înviat doar datorită unei minuni de la Dumnezeu, care a auzit rugăciunea șoptită de copiii acestui neam, copii orfani, flămânzi și însetați de dreptate și a plâns Dumnezeu peste țară ”cu lacrima LIMBII NOASTRE”...

Îţi mulţumesc că exişti în viaţa mea...

Fericirea... ceva atât de fragil şi greu se obţinut, atât de complicată pentru oamenii atât de diferiţi. Adesea o asociem cu dragostea, unii cu succesul financiar, alţii cu puterea, sau poate cu pamântul, cu o bucată de Lună sau cu un nume de stea... Şi totuşi, uneori mai trebuie şi altceva ca să fim fericiţi... Fericirea aceasta până la urmă este doar simţul acela de mulţumire faţă de sine şi faţă cine sau ce ne înconjoară. Ea se dovedeşte a fi o răsplată, nu un scop aşa cum mulţi poate cred.
Fericirea e răsplata iubirii curate, e răsplata dăruirii de sine pentru cineva care merită tot efortul... e atunci când alegi să împarţi întreaga viaţă cu acea persoana, când spui acel "DA" în faţa lui Dumnezeu.
Fericirea e atunci când ştii că faci pe cineva fericit. Fericirea e atunci când ai grijă de cineva, când ştii că ceva depinde de tine... e atunci când îţi săruţi pentru prima dată copilul...






Fericirea e rasplata muncii creatorului care-şi vede opera săvârşită. Adesea însă e doar răsplata muncii, acea mărire de salar, recunoştinţa...
Fericirea e în fiecare zâmbet, e în fiecare strop de bunătate, în fiecare rază de soare... Fericirea e sufletul nostru, e acea bucăţică de Dumnezeu şi nu contează dacă e 14 februarie, dacă e o zi sau alta a îndrăgostiţilor pentru că această zi poate fi fericită ca oricare alta.
Dacă ne gândim la toate aceste cauze, mai mult sau mai puţin importante care zi de zi ne aduc fericire ne-am da seama cât de minunată şi plină de sens devine viaţa nostră.

Flămânzi de iubire

Aseară am privit un film despre care citisem că este genul de filme foarte romantice “ Before sunrise”. Evident că l-am privit impreună cu “EL” si din nou evident… mi-a placut filmul doar mie… Oricum, mă așteptam să-mi trezeasca emoții mai profunde, dar a fost ceva usor, poți să dormi bine după acest film și totuși vroiam să zic că mi-a deschis câteva paranteze despre dragoste, cateva idei, sugestii. Nu că aș învăța asemenea lucruri din filme, dar dacă tot ai pierdut niște ore din viața asta scurtă pentru un film cu 2 personaje, atunci aș prefera să mai reflectez puțin la cele vazute și auzite în film si să aleg ceva pentru mine.
Mă întreb dacă un cuplu s-ar plictisi unul de celalalt peste o perioada de timp. Am văzut cupluri care erau căsătoriți de mai mult sau mai puțin timp și care își duceau viața în comun de dragul copiilor sau de ochii lumii sau pentru sute de motive dar nu pentru sine. Si totuși să trăiești alături de o persoană iubită înseamnă că trăiești pentru sine ? Iarăși nu e corect... Nu vreau să ma pronunț ”pentru tot restul lumii”, dar eu cred că dragostea adevarată înseamnă un continuu sacrificiu, efort și speranță pentru a deveni cât mai bun în toate și pentru a face cât mai fericită persoana de lângă tine.
Pentru a fi înțeleasă mai bine: oare faptul că încerci să menții curățenia în casă, nu înseamnă o expresie a iubirii ? Sau dacă de fiece dată când gătești ții cont de preferințele celuilalt, apoi de ale tale și te strădui să-ți iasă cât mai bine sau să-ți iasă anume așa cum îi place lui, înseamnă oare asta o dovadă de iubire ?
În fiecare zi mă gândesc ce aș putea face ca să obțin și mai multă iubire..., se chiamă aceasta egoism ? sau mai degrabă este un scop al vieții noastre programat în fiecare cromozom care a evoluat sau a fost creat de o forță supremă. Da, alături de autodistrugerea pe care o poartă fiecare ființă umană în sânge, este și speranța, și dragostea. Dragostea tot este speranță, puțin mai egoistă fiindcă atunci cînd donează atât de voluntar servicii, atenție, dragoste, timp, suferință, copii și încă multe altele de fapt toate acestea își au scopul lor, își așteaptă o răscumpărare, un feed-back. Undeva.., în adâncul conștiinței așteaptă să fie răsplătite cu și mai multă dragoste...
Tot ce facem în viață pentru o anumită persoană, cu sau din dragoste, este pentru a primi și mai multă dragoste. De unde vine această dorință ? din speranță sau din autodistrugere ?, pentru că dacă răspunsul așteptat întârzie să vină sau nu apare deloc, totul începe să se transforme în dezamăgire, fluturașii în viespi... Este ceva atât de subtil între speranță si disperare...
Si totuși „ Speranța ..... ultima” rămâne doar să păstrăm ceea ce avem mai bun și mai scump, rămâne doar să muncim zi de zi pentru a fi iubiți și mai mult, pentru a primi și a da iubire în continuare.