Împreună putem face mai mult

Trebuie să dăruiesc mulțumirile și bucuria sinceră primită de la acești copii, împreună cu urările de bine unor oameni minunați, fără de care nu aș fi reușit. 
Am făcut recent un apel pe pagina de Facebook pentru prietenii care vor și pot să ajute niște copii din familii numeroase. Era vorba despre cinci copii din clasa a șasea, dintr-un sat din nordul R. Moldova, unde mama este dirigintă.
Inițial am vrut să-i ajut doar eu, dar după ce am colectat tot ce aș fi putut dărui, mi-am dat seama că nu era suficient decât pentru unu, maxim doi copii. Am fost surprinsă când am primit mai multe răspunsuri la apelul pentru ajutor. Nu am fost insistentă, dar s-a dovedit că sunt mulți oameni buni, care pot ajuta necondiționat. Trebuie să recunosc că rezultatul mi-a întrecut așteptările. Am colectat hăinuțe, ghiozdane, rechizite, cărți, jocuri, încălțăminte, haine groase de iarnă, chiar și o hartă a europei, o minge și alte minuni care au adus multă bucurie.
Am dus toate produsele colectate acasă, la părinți. Între timp s-a dovedit că aveau nevoie de ajutor mai mulți copii, și dacă inițial am zis să dăruim cele colectate pentru cinci copii, am pregătit darurile pentru șapte. Am decis să luăm  la școală doar o parte din produse. Ghiozdanele în care am pus rechizite, hăinuțele noi- pantaloni, bluzițe sau hanorace, șosete și mănuși, împreună cu o sacoșă cu periuțe și pastă de dinți și câte o pungă cu dulciuri, plus cărți, și jocuri care le-am lăsat în clasă, să fie citite de cât mai mulți elevi. Restul, le-am lăsat acasă și mama a chemat pe rând fetițele, apoi băieții să-ți aleagă și să măsoare hăinuțele și încălțămintea rămasă. Hăinuțele care s-au dovedit a fi mai mari, sau mai mici au fost donate pentru frații și surorile lor, mai ales că unii din ei erau și opt copii în familie.

 Am trăit un sentiment ciudat, nici de bucurie, nici de tristețe, copiii se bucurau, dar eu îi priveam cum mănâncă cu poftă ciocolate, și-mi părea rău că nu pot face mai mult. Sinceritatea acestor copii care nu sunt vionovați că s-au născut în familii numeroase, că au părinți bolnavi sau fără un loc de muncă, sau de ce să nu recunoaștem, unii chiar consumatori de alcool, îmi aducea o senzație de durere în piept. Cât de recunoscătoare trebuie să fiu părinților mei, pentru că au muncit enorm de mult, pentru ca noi să avem de toate.

Mă gândesc că acest ajutor este o soluție pe moment, nu pe termen lung. Care e acea soluție ce ar putea să ajute nu doar acești copii, pentru că toți copii merită o copilărie frumoasă? Răspunsul meu se află în oamenii minunați pe care i-am cunoscut cu ocazia colectării acestor daruri, fiecare dintre noi, avem puterea să schimbăm lucrurile în bine, nu contează că ajutăm o sută de copii sau unul, dacă fiecare dintre noi ar face un gest cât de mic, atunci sper și mai mult la un viitor și o lume mai bună.
Încercam să-i prind la o poză ca să arăt celor care au donat că totul a ajuns acolo unde trebuia. Nu aș fi zis nimic dacă donația era doar din partea mea și acest lucru dovedește o dată în plus că împreună putem face mai mult.

Apropo, să vă mai zic ce-am făcut în acea zi. Am primit de la cineva două cutii mari cu cărți vechi, dar bune și interesante. Cineva a donat biblioteca părinților și a vrut să o facă pentru copiii din R. Moldova, și pentru că sunt două școli în sat, am donat mai departe aceste cărți fiecărei biblioteci. Mai aveam o sacoșă cu cărți, erau vreo treizeci cred, primite de la altcineva, pe care le-a luat tatăl meu la școala din satul vecin unde e profesor, deci, într-un final trei școli au primit cărți.

 În plus, am înițiat și un concurs de eseuri, pe care le-am postat pe blogul satului. Premiile pentru cei buni, au fost cărți noi donate din biblioteca noastră. Concursul nu s-a încheiat, mai așteptăm participanți cu diplomele și cărțile pregătite.

Gustul copilăriei din bobițele roz

De fiecare dată când merg acasă, la părinți, sunt copleșită de amintiri. Și-aș vrea atunci să stea timpul în loc. Încerc un sentiment ca și atunci când eram copil - atât de plăcut și confortabil, când simți apropierea și grija părinților.

Și parcă doare ceva în suflet, atunci când bunica te întreabă ce să-ți mai dea, ea, care nu mai are puterile de altă dată. Cu o pensie mică și cu o nevoie de medicamente tot mai mare, ea vrea să-ți ofere ceva, din puținul pe care-l are, dar care însemnă atât de mult.

Mi-a adus o farfurie cu poamă, de aia roz, bunica își amintise ce fel de struguri îmi plăceau cel mai mult. Și am mâncat mulți, am mâncat cu poftă, în timp ce discutam cu mama câte-n lună și-n stele.

Când vine timpul să plecăm, toți umblă și pregătesc să ne dea câte ceva. Eu le explic că sunt multe produse la noi în magazine și nu trebuie prea multe. Dar ei știu că au ulei de casă, brânză și smântână de la văcuța de acasă, făină, o găină, că doar e pui crescut acasă și e mai bun decât cele din comerț. Apoi ceapă, morcovi, usturoi și ce-au mai crescut ei, că doar sunt produse ecologice și cel mai important, crescute de ei, de părinți din nevoia de a produce ceva pentru ei și pentru noi, cei mai măricei, care-am zburat pe la casele noastre.
La final, mă întreabă iar, ce să-mi mai dea și tata-și amintește că s-a copt poama, zic am și mâncat, dar ei insistă să merg cu ei la via din ogradă, să-mi aleg. Am mers prin vie, am gustat strugurii diferiți și mi-am amintit de vremea când eram copil, veneam în vie și mâncam poamă. Tufa cea cu struguri roz, mai avea câțiva strugurași, tata mi-a zis că bunica păstra acei struguri special pentru mine. Cât de mult iubeam acea poamă, mai ales strugurii roz, aveau o dulceață aparte și noi nu prea aveam dulciuri, dar nu le duceam dorul, nici lipsa. Mâncam poamă și eram copii simpli și atât de fericiți.

Vacanța în Bulgaria și frumosul oraș vechi Nessebar

Am revenit recent din vacanța petrecută în Bulgaria. Soarele a fost blând, apa caldă și litoralul frumos. Hotelurile impunătoare mi-au furat privirile, dar nu m-au cucerit, poate și din cauza că nu-mi plac locurile aglomerate. În schimb, ne-am plimbat de două ori prin vechiul oraș Nessebar. O așezare istorică foarte veche, devenită patrimoniu UNESCO, încântă și acum privirile vizitatorilor, oferind de toate pentru fiecare, începând cu ruinele frumoaselor cetăți și biserici, hoteluri și restaurante drăguțe, magazine cu cosmetice din ulei de trandafir, suveniruri, bijuterii până și blănuri. Nu m-am lămurit cu prezența și necesitatea blănurilor în magazinele de la plajă, dar să presupunem că asta cer clienții, mai ales că Bulgaria în acest an e vizitată de mai mulți turiști din Rusia și Ucraina.

Am vizitat orașul Nessebar de două ori și de fiecare dată am descoperit locuri noi, frumoase, pitorești. Secolele de istorie, emană liniște și respect pentru multe generații demult trecute. E bine că sunt păstrate, renovate și promovate aceste locuri unice.

Era organizat un festival și noi am ajuns spre final, la decernarea premiilor. Ideea cu festivalul e genială, pe lângă participanți se adună spectatori, turiști, presă și orice popularitate aduce beneficii.

Bulgarii profită de pe urmele istoriei, nu o fac în cel mai inteligent mod, cred că ar avea ce învăța de la vecinii greci, însă vectorul turistic e orientat corect și atâta timp cât soarele e blând și apa caldă, turiștii vor veni, mai ales că orașul vechi Nessebar oferă multe imagini spectaculoase.

La nord de Nessebar se află și complexul Sunny Beach, una dintre cele mai frumoase stațiuni de la Marea Neagra, cu circa 800 de hoteluri, construita încă din perioada comunistă, dar care se descurcă de minune în turismul capitalist. Sunny Beach este și cea mai mare stațiune bulgărească de la malul mării.

                           

Printre miile de turiști, ne-am făcut și noi loc la soare. Seara toți ieșeau la plimbare, cumpărături, restaurante, baruri, cluburi, jocuri de noroc, poze cu animale și multe alte distracții, toate contra cost, desigur. Când vine vorba de vacanță, toți sunt parcă în căutarea fericirii. Inițial trăiești cu impresia că dacă vei merge într-un loc de poveste, imediat te vei simți altfel. Poate că unii își iau o pauză de la muncă, deși cei implicați în activități urgente, apelează și în vacanță la câteva ore de muncă. Până la urmă, zilele frumoase trec incredibil de repede și totul costă. Sunt de acord că și acasă ne costă mâncarea, curentul, gazul, internetul etc.. dar în vacanță am avut de multe ori sentimentul că momentele de bucurie trebuie cumpărate și poate acest sentiment a blocat cumva manifestarea reală a fericirii. Știu că mă repet, dar dacă tot face parte din contextul exprimării acestui gând, țin să vă reamintesc - adevărata fericire nu costă nimic, dacă costă ceva, nu mai e adevărată.

Pentru mine fericire a fost atunci când am citit o carte pe plajă, am făcut poze la o floarea soarelui crescută nelalocul ei, la scoici și nisip, am mers la plimbare, am jucat niște jocuri, am cântat în mașină. Fericită am fost când cineva drag mă ruga să am încredere atunci când încerca să mă învețe să înot. Nu mă pot lăuda cu prea multe reușite la acest capitol, dar am avansat puțin de la starea inițială de frică.

Bulgaria mi-a plăcut, dar nu m-a cucerit, a fost frumoasă, dar oarecum străină de inima mea, nu am întâlnit ospitalitatea, zâmbetul sincer și prietenia bulgarilor, în schimb am întâlnit frustrări atunci când am pretins să mi se dea tot restul la cumpărături, drumuri rele și mizerie. După ce am trecut vama în România, m-am simțit ca acasă, îmi era drag și dor de orice tufiș. Văd limpede problemele de aici, dar înțeleg că există infinit mai multe lucruri bune în jur de care ne putem bucura.
La întoarcere am făcut un popas la Balcik pentru a vizita grădinile și castelul Reginei Maria, a fost incredibil de frumos, păcat că acest loc de vis nu aparține, așa cum ar fi trebuit, țării noastre. Promit să revin cu pozele și impresiile de aici într-un articol următor.
Ajunși în Iași, am avut multe de rezolvat, deși sunt obosită, mă simt foarte bine acasă, cred că mi-a fost dor de lucrul obișnuit și rutina de acasă. Știu că e un paradox, dar o plecare în vacanță poate să-ți aducă bucurie când ajungi într-un loc nou și frumos, ca mai apoi să redescoperi bucuria de a te întoarce acasă.

Privighetoarea și doinele noastre

Sâmbătă, mă trezesc dimineața devreme să citesc în liniște. Îmi fac o cană de ceai și deschid geamul. Afară cântă frumos păsările. Nu se aude încă nimeni, sper că vecinii mai dorm. Acuși începe curățenia de sâmbătă, gălăgia reparațiilor de la vecini, copii, căței, mașini, muzică. Ce plăcută e liniștea, cerul senin și mirosul de proaspăt după ploaia de seară. Ascult cântecul păsărilor, una e chiar talentată, am încercat să o găsesc prin frunzișuri, am observat-o câteva secunde. Era mică, de culoare brună pestriță sau puțin roșiatică. Să fie privighetoare sau ciocârlie? Îmi pare rău că nu știu sigur, îmi amintesc de bunicul care știa păsările. Știu că ciocârlia zboară sus de tot și cântă în zbor. Am petrecut cu bunicii copilăria, de-atâtea ori am mers cu ei la muncă în câmp. Acolo ne cântau păsările. Îmi amintesc de cântul unei păsări ce prevestea ploaia, cum am aflat, stăteam cu urechile ciulite și când o auzeam, ne rugam de bunici să mergem acasă că ne prinde ploaia în câmp.
Anul acesta am auzit foarte des cântecul păsărilor, oare s-au înmulțit privighetorile sau am fost eu mai sensibilă la minunile din jur? Trilurile lor, atât de plăcute, îmi amintesc cumva de cântecele populare. Poate de la păsări s-au inspirat strămoșii noștri când colindau munții și câmpiile cu turmele de oi. Se opreau, luau fluierul și cântau de dor, de jale, de speranță și credință.
Nici nu mi-am terminat bine ceaiul, că se deschide un gem de la vecini și se aude cum urlă Rihanna din tot sufletul. Nu am nimic cu cântăreții în vogă, nici nu contest talentul lor, doar că pentru mine muzica nu se ascultă cu volumul la maxim și nici nu se impune vecinilor. Privighetoarea mea a mai cântat puțin, am încercat să o ascult, dar melodia ei era deja sunet de fundal. Apoi a zburat și eu am închis bine geamul. Oare păsările învață și ele din muzica ce o aud? Sper să nu o facă...

Îți mulțumesc pentru cine am devenit!

Relația mea cu mama a fost de cele mai multe ori complicată. Ea e o fire impulsivă, directă și adesea acidă, eu liniștită, răbdătoare, încăpățânată, introvertită și vulnerabilă.
Cred că de mică am avut parte de multă educație. În primul rând am crescut nu doar cu părinții, dar și cu bunici. Ei au avut doar băieți, iar eu, fiind singura nepoată primeam toată afecțiunea lor și tot ce aveau mai bun, din puținul pe care-l aveau.
Am învățat să citesc singură, destul de devreme și am citit mult. Cred că anume cititul a suplinit educația celor patru părinți. O carte de nuvele și povestiri scrisă de Iulia Hasdeu, m-a marcat foarte mult. Poveștile de viață s-au dovedit a fi altfel, cei care trebuiau să fie buni, erau de fapt răi. Unul din aceste personaje era o mama indiferentă și egoistă. Acolo am aflat despre copii abandonați sau prea alintați și dintr-o dată toată atenția mea s-a concentrat asupra mamei. Copii din carte aveau viața pe care le-o modelau părinții și eu eram decisă că-mi voi alege singură viața.
 Mama îl avea pe fratele meu mic, toată atenția era îndreptată spre el, iar eu doream atenția ei mai mult decât primeam de la ceilalți. Toate pedepsele veneau de la mama și eu fugeam la bunici, ca să le povestesc și să mă plâng. Apoi urma judecata, eu aveam avantajul de a avea mai mulți susținători, veneau la noi să-mi ia apărarea, iar mama mă ura pentru astea. Ei plecau într-un final acasă cu gândul că au rezolvat problema mea, iar eu rămâneam cu părinții. Uneori, încerca să-mi explice că nu fac bine, dar... era metoda mea de contraatac atunci când mă simțeam supărată.
Deseori vorbeam singură, îmi închipuiam că spun tot ce aș fi vrut să spun atunci când alegeam să tac. Și îi explicam adesea anume mamei, de ce eu cred că nu mă iubește.  A fost o barieră între noi, o iubire complicată care m-a făcut să sufăr. Pentru ea totul era simplu, eu complicam lucrurile și jucam rolul de victimă. Acum îmi pare amuzant, nu știu dacă aș fi fost o mamă mai bună fiind în locul ei. Vine o vreme când înțelegi grijile care pot apăsa o persoană.
Aveam de scris compuneri la școală despre mama. Nu le scriam cum scriu acum, știam ce anume ar fi trebuit să scriu și idealizam lucrurile și relațiile. Profesoara era încântată, mă punea să le citesc tuturor, și eu le citeam, la sfârșit printre lacrimi despre iubirea noastră perfectă. Ea credea că lacrimile mele sunt o dovadă de iubire și de trăiri alese, dar pentru mine, cuvintele pe care le știam a fi neadevărate erau o dramă plină de minciuni povestite frumos.
Mama știa cum să mă aducă cu picioarele pe pământ, de fapt atunci credeam ”că-mi rupe aripile”. Toate ideile, visele și dorințele mele își pierdeau din elan în prezența ei. Și aceste incidente m-au învățat să lupt pentru ceea ce-mi doream. Uneori mergeam la compromis, alteori știa despre alegerile mele atunci când era deja prea târziu să fie schimbat ceva. Acest șiretlic m-a ajutat să evit multe ciocniri între noi. Îmi știa greșelile, punctele slabe și adesea mă făcea să sufăr. Jucându-mi rolul de victimă, știu sigur că adesea nu vedeam partea mea de vină. Îmi ziceam că eu nu voi fi așa, nu voi face așa, nu voi spune asta... îmi doream din tot sufletul să nu fiu ca ea.
În schimb aveam o relație frumoasă cu tata. Știam că era de partea mea și uneori când încerca să nu se implice în discuțiile noastre, venea la mine să mă învețe să iert. Mă ruga să o iert pentru tot ce credeam eu că a greșit. Și o iertam repede pentru că o iubeam, cred că așa făcea mereu și tata.
Cu timpul, am încercat să comunicăm ca niște prietene, eu fiind o fire mai retrasă, nu aveam prea mulți prieteni. Dar adesea aceste discuții se transformau în ceartă. Aveam nevoie de cineva care nu mă judecă și la sigur nu era mama. Ea începea să-mi explice unde am greșit, ce ar fi trebuit să fac sau să spun, se enerva de neputința mea, de renunțarea mea, sau de alegerile mele uneori ciudate. Ea trecea greu peste probleme și apăsa continuu acolo unde mă durea mai mult. După astfel de discuții prietenești, îmi juram că nu-i mai povestesc nimic niciodată și peste un timp uitam incidentul, apoi făceam ceva împreună, aveam o relație calmă, mă întreba ceva, apoi altceva... și cearta lua foc în lungi dezbateri care se încheiau cum eu fugeam, trânteam ușile, plecam. Așa am învățat să renunț și să trec ușor peste... Acum cred că e un lucru minunat să poți renunța, să uiți și să nu-ți trăiești viața cu gândul la probleme. O iubesc pe mama mai mult decât când eram copil, pentru că unele lucruri am reușit să le înțeleg, altele să le accept și să le iert.
Datorită ei am învățat că nu sunt Eu, Centru Universului, că nu am tot timpul dreptate. M-a învățat să-mi asum responsabilități și să mă simt vinovată, să nu mă iert prea ușor pentru prostiile făcute. După ani lungi de relație complicată între noi, mi-a trezit conștiința și atitudinea față de mine și cred că asta m-a făcut să fiu un om mai bun, sau cel puțin să încerc să fiu mai bun.
Dintr-o discuție recentă, mama mi-a zis că sunt un om bun, că în toată țara nu găsești pe cineva ca mine și am vrut să o contrazic pentru că știu că nu sunt perfectă și știu că sunt mulți alți oameni buni, în  multe privințe. Dar am tăcut... și m-am simțit de parcă am primit cel mai frumos compliment din viața mea. Am știut atunci că am câștigat după lungile noastre conflicte admirația persoanei care m-a creat și care acum, în sfârșit, s-a simțit mândră de mine, nu pentru ce am obținut, ci pentru cine am devenit.

Generozitatea celui care nu te judecă

Un om care mătura strada lângă o mănăstire, întreabă o fată dintr-un grup de turiști care trece pe lângă el, dacă i-au plăcut locurile și cele văzute aici. Fără să întoarcă capul spre el, a venit un răspuns scurt, sec ”Noi nu suntem din alte țări, suntem de-aici” adică nu din localitatea de lângă mănăstire, dar din aceiași țară. Și de ce ai crede că e josnic să-i surâzi sau cel puțin să-l privești pe cel cu mătura în mână? Oare dacă punea aceeași întrebare un ministru, primea același răspuns sau o maimuțăreală plină de vanitate? Cel puțin primul din acești doi a primit sinceritatea urâtă, așa cum e ea deseori. Mulți clasifică omenii în cei de jos și cei de sus. Problema este că poți întâlni mai multă omenie și mai mult suflet acolo unde nimeni nu întoarce privirea sub pretext că e nedemn.

Și de ce te-ai obosi să-i dai cuiva ceva, dacă nu oferi esențialul, anume ascultare, atenție, care pot fi atât de nobile daruri atunci când respecți omul prin ochii tuturor.

Apoi intervine greșeala recunoștinței, unii chiar o așteaptă, încât cei care iau bucata de pâine se simt datori cu mult mai mult de atât. Atâta recunoștință speră să primească unii, încât darurile sale devin o povară pentru cel care le-a primit.

Mulți îi judecă pe cei care cer, le măsoară demnitatea, recunoștința, caută povestea vieții lor, ca să afle unde au greșit, cât au cheltuit, câți copii au făcut, să le dea sfaturi, să se creadă zei care pot dirija destinul unui om căzut. Dar sfatul e primit în general foarte rar și doar acolo unde se cere. E ușor să-l faci pe judecătorul, dar vine și momentul când își dau seama că nu pot schimba multe pentru o viață frântă și povețele nu țin de frig și nici de învățătură, atunci când e mai binevenită o privire de prietenie. Zic prietenie, pentru că am întâlnit oameni care puteau fi prieteni din privirea înțelegătoare cu care nu judecau pe nimeni, căci prieten este înainte de toate cel care nu te judecă.

Îmi amintesc cu dezgust de campaniile electorale când dăruirea e atât de fățarnică și prefăcută. Se fac poze, se filmează, se dăruiește, ba nu, se cumpără celebritate, voturi, se fură recunoștință și îi lasă pe oamenii simpli încărcați de datorii. De vreme ce au primit, au apărut prin poze, la televizor, au datoria să facă ce li s-a cerut în schimb, și li s-a cerut mai mult decât un simplu ”mulțumesc”.
De fapt, acest ”mulțumesc” atunci când se dăruiește ceva, ar trebui să vină nu doar de la cel ce primește, ci și de la cel ce oferă. Pentru că am întâlnit oameni care nu au vrut să primească un dar, și în acel moment te simți atât de josnic și de inferior. Prin mândria vieții și muncii lor, ei sunt mai presus de a se simți îndatorați cuiva pentru ceea ce nu au cerut, chiar dacă nevoile acestor oameni sunt evidente. Iar atunci când dăruiești, de fapt primești satisfacția puterii pe care ți-o dă înfăptuirea unei fapte bune și celui care primește darul tău îi ești de fapt singur recunoscător, pentru că a primit, pentru că ți-a dat ocazia să faci ceva bun, să te transformi în ceva mai bun decât ai fost.

Orheiul Vechi - locul unde cerul și pământul se îmbrățișează

Într-o discuție recentă îmi exprimam regretul pentru înstrăinarea de locul de baștină. Deși locuiesc la Iași, vin în Moldova destul de des, dar totul se rezumă de cele mai multe ori, la vizitele scurte pe la rude și părinți. Când eram la școală, mergeam destul de des prin excursii, dar multe locuri frumoase, demne de a fi vizitate rămâneau o necunoscută despre care nu puteam spune decât că ”am auzit despre”, sau ”am citit”. Și uneori realizezi cu părere de rău că te îndreptai curios spre frumosul de departe, pe când cel de aproape, rămânea un gol, un necunoscut. Pentru că nu poți iubi ceva ce nu ai văzut, nu ai știut, nu ai simțit... și Basarabia merită iubită.
 Unele locuri nu sunt doar imagini frumoase atunci când încerci să le simți, să le înțelegi.  La Orheiul Vechi am găsit liniște și armonie în tot ce puteai vedea. Istoria își lasă amprenta nu doar prin ruine, iar povestea unor locuri este spusă de râuri, de pietrele șlefuite, de localnici și chiar de copiii care îndrăznesc să poarte o discuție cu turiștii. Am găsit un filmuleț de acum doi ani în care aceiași copii întâlniți de noi spun povestea satului Butuceni. Cred că nouă ne-au zis-o ceva mai clar, au mai crescut de atunci și totuși, uite așa se păstrează legendele, se transmit și se auto-creează, din fapte eroice și vise de copii.
- - Vreți să vă spun o poveste despre Orheiul Vechi și satul Butuceni? despre Zamolxe și Butuc care s-au bătut... copii de vreo șapte-opt ani, îndrăzneți, care învață de mici să o facă pe ghidul, sperând în sinea loc la o mică recompensă pentru efortul depus. Momentul a fost frumos pentru că a fost neșteptat, iar copiii nu au fost insistenți, nu au cerut nimic în schimb și totuși, au primit mai mult decât recunoștință și câțiva bani, au primit zâmbete și admirație. Te bucuri în sinea ta că oamenii au păstrat frumusețea și armonia din jur, te bucuri că e curat, că miroase a flori, te bucuri de liniște și simți că trăiești într-un loc unde cerul îmbrățișează pământul.

Rezervația cultural-naturală Orheiul Vechi are un statut special și constituie cel mai important sit cultural din Republica Moldova. Acum se află în procesul de nominalizare pentru a fi înscris în Lista Patrimoniului Cultural Mondial al UNESCO. Valea râului Răut este un alement esențial al complexului ce cuprinde câteva zeci de hectare ale orașului medieval Orhei, denumit ulterior Orheiul Vechi. Din cadrul complexului fac parte două promontorii mari -Peștera și Butuceni, la care se alătură trei fășii stâncoase mai mici -Potarca, Selitra și Scoc, pe teritoriul cărora se află ruinele unor fortificații, locuințe, băi, lăcașuri de cult, inclusiv mănăstiri rupestre, atît din perioada tătaro-mongolă (sec. XIII–XIV) cît și de prin sec. XV–XVI. 
 La mijlocul secolului XVI, locuitorii orașului abandonează Orheiul Vechi și se mută cu 15 km spre nord-vest, fondând Orheiul pe locul actual al orașului. Cetatea din piatră a fost distrusă, probabil din porunca lui Alexandru Lăpușneanu, care la cererea turcilor a desființat pe atunci mai multe cetăți.

Muzeul de sub cerul liber culminează cu o cruce din piatră, o clopotniță și o mănăstire frumoasă și bine îngrijită. 
Peștera mănăstirii a fost săpată în piatră de 12 călugări ortodocşi în secolul al XIII-lea. Lăcașul întunecos adăpostește icoane vechi din lemn, cărți și un altar pe mijlocul încăperii. Lumânările și iconițele le putem alege și cumpăra singuri, călugărul întâlnit acolo se ruga, și nu am îndrăznit șă-i deranjăm liniștea.

Foto: Andrei Brașoveanu

În satul Butuceni am vizitat o gospodărie țărănească tradițională, ca un mic muzeu despre tot ce însemnă tradiție și grija țăranilor, în bucuria și necazul lor.

 

Și câteva poze din satul Butuceni, pentru cei care apreciază tradițiile și obiceiurile românești, vorba poetului ”Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”...

Oamenii sunt buni

Știu că mă credeți naivă, nici n-aveți cum să mă credeți altfel dacă de fiecare dată am arătat doar partea frumosă a lucrurilor, doar razele de soare, speranța, încrederea în oameni și gândurile bune. N-am ascuns nimic, doar că atunci când veam o problemă, preferam să tac decât să vă stric zilele însorite. Așa că am ținut pentru mine tot ce putea să vă aducă tristețe. Și ca să nu fiu identificată cu naivitatea, vă zic sincer că am și eu frică, neîncredere, coșmaruri, amintiri care încerc să le uit. Eu în general eram o persoană morocănoasă, zic eram, acum sunt, dar ceva mai rar :)
De multe ori când mergeam pe stradă preferam să mă uit la copii, pisici, păsări, flori, căței decât la oameni. De ce? din sentimentul de autoapărare, pentru că au fost mulți care m-au făcut să sufăr, decepțiile și suferința te fac să crezi uneori că toată lumea are ceva cu tine, iar după ce-ți trece acest sentiment, preferi să eviți oamenii.
De ceva timp am depășit oarecum această frică. Cum? Din curiozitatea de a descoperi lucruri noi din tot ce este evident sau ascuns la o persoană. Unii oameni își poartă povestea cu sine, îi privești și-ți dai seama de ceva din viața lor, unii sunt ca o carte deschisă, încât chiar îți vine să te-apropii să-i întrebi dacă ai dreptate în gândurile tale, dar nu ai dreptul și eu nu am nici tupeul să fac asa ceva. Nu îi judec, încerc să nu caut cauze și motive, doar găsesc interesantă clipa prezentului când noi suntem tot ce ne-a rămas din trecut cu toate visele si speranțele pentru viitor. Mai ales că această clipă a prezentului e tot ce avem de fapt.
Acum nu-mi mai este frică de oameni, bine, cu excepția celor violenți. Nimeni nu e perfect, cu toții avem frică, neîncredere, dar și speranță, și dorință de a fi totul bine. Am întâlnit și mulți oameni buni, chiar foarte buni, virtuoși, pozitivi, luminoși. Tind să cred că omenii în esență sunt buni, și nu, nu sunt naivă, poate doar puțin... :)

Tura de noapte

După ce ieri am umblat toată ziua somnorosă și nu am făcut mare lucru, seara m-am apucat să fac biscuiți, și am copt o groază, până pe la 11 noptea.
Apoi film... timp în care am croșetat că azi dimineță aveam comenzi.
La 1 somn, doar că... abia atunci mi s-a trezit mie conștiința că a doua zi am de trimis comenzi și nu sunt gata, deci pus ceasul să sune la 6 dimineața.
Ei...  dar conștiinșa trezită nu te lasă să dormi, așa că până la 3 am tot încercat să număr oițele dar în zadar, dacă lucram, erau făcute toate deja. Așa că mă trezesc eu, caut ghemele de pe noptieră, croșeta, le iau încet, închid ușa după mine și simt că am prins în ușă o ață, trag de ea, crezând că a rămas capătul acolo, trag, trag, apoi deschid ușa, scarțâie, trag ața.. și parcă se trăgea mai ușor, am zis gata, a venit capătul. Închid ușa și mă pornesc și iar trage ața de mine înapoi, tot era prinsă în ușă, iar deschid ușa, între timp scăp croșeta pe gresia din hol, fac gălăgie, îi trezesc pe toți, aprind lumina, eu... plină de ațe, caut ghemul undeva pe sub pat.
Îi zic soțului să doarmă mai departe și mă duc la bucătărie să-mi termin inimioarele croșetate. Într-o ora erau deja și apretate, puse la uscat.
Ei bine, după asta, pe la 4 și ceva, am reușit să adorm, dimineața nu mi-a fost somn, a trebuit să mai finisez câte ceva, să fug la gară, să trimit la Chișinău niște comenzi...
Să fii o persoană care-și ține cuvântul mai însemnă să ai și conștiință severă, cu tine însuți, să-ți fie frică că nu o să poți dormi noaptea dacă o dai în bară, de data asta am scăpat :)

România e țara nostră!

Azi, de 1 decembrie, mi-am amintit cu drag de primul om care mi-a vorbit despre România, străbunicul meu.
Eu sunt din R. Moldova și de câțiva ani locuiesc la Iași, un oraș foarte frumos despre care voi povesti multe, dar altă dată. Cum sunt aici de cațiva ani buni, privată de rusisme zilnice am și uitat vechea durere a neamului meu, cu binele ne obișnuim repede.
Străbunicul meu, Dumnezeu să-l ierte, era un om simplu, slab și firav la trup , dar cu o voință de fier, cu spirit de împotrivire și cu o sete uriașă de dreptate. Toate acestea, mai mult l-au încurcat în viață, dar a avut demnitate și minte lucidă până la final.
Nouă, strănepoților, ne zicea adesea ”România e țara noastră”, că ”acolo e mai bine decât la noi, aerul la munte e curat, marea e frumoasă, dar Dunărea, vai... câte ne povestea despre deltă și despre dropii...” iar noi, copii, credeam că România înseamnă Raiul pe pământ. El ne făcea să o iubim și să știm că e patria noastră...
Străbunelul, născut în 1914, a făcut armata undeva prin România, apoi a cutreierat munții și văile, a iubit mult România Mare și a avut ce povesti. Când a trebuit să meargă la război, nu mai știu de ce(trebuie să o întreb pe bunica) urma să lupte de partea rușilor, dar nu a vrut, zicea că el cu bolșevicii nu merge la nici un război și nu a mers, nici de frică. Sigur că au venit acasă, l-au căutat de nenumărate ori, chiar sora lui, care îi era vecină și invidioasă că pe bărbatul ei l-au luat la război, a adus autorități să-l ridice și pe fratele său, dar nu l-au găsit. Noi știm povestea refugiului său, aș putea scrie o întreagă carte despre misterul și ingeniozitatea cu care străbunelul ascundea provizii pentru el și toți vecinii, și mai ales cum se ascundea el. Că na, soră-sa după toate trădările, mânată de foame, tot a venit să ceară de mâncare.
Trăiam în aceiași curte mare trei familii: noi - copiii cu părinții, buneii, și străbuneii. Când intra străbunicul în casă și vedea că ne uităm la televizor, se oprea să ne zică dacă e bine sau nu, depinde la ce ne uitam. Uneori, alegerile noastre la TV erau canale rusești, unde era mult divertisment, iar noi înțelegeam rusa, astfel încât alegerile noastre când venea vorba despre emisiuni sau filme, reveneau la binecunoscuții ruși pe care îi înțelegeam și care ne plăceau, pentru că, trebuie să recunoaștem, aveau emisiuni de calitate în comparație cu ce se difuza la noi. Străbunicul intra, privea și zicea ”Iar vă uitați la bolșevici?! schimbă canalul undeva să văd România!”

Străbunicul(dreapta), alături bunicul, apoi tatăl meu în armată și bunica, unica sa fiică.  

Noi n-am apucat să-i mulțumim, eu n-am apucat sa-mi iau adio, țin minte însă mâinile lui, atât de aspre, atât de noduroase, atât de bătucite, încât nu știu dacă vreodată a simțit mângâierile mele. Mâinile lui, ca o scoarță de copac bătrân... 
La mulți ani România! o spun parcă din adâncul sufletului meu, unde sunt amintiri, vise și multă dragoste.