Mileu croşetat (schemă)

Voi încerca să public pentru cei pasionaţi de arta croşetării, rând pe rând, câteva scheme utile şi cât mai frumoase. Dacă întâmpinaţi dificultăţi în realizarea unui articol croşetat, mă puteţi contacta şi voi încerca să vă ajut. Spor la croşetat!

Tăcerea poate fi de aur

E foarte interesant faptul că atunci când croşetez sunt foarte calmă. La început a fost puţin mai greu, ca o luptă dintre răbdare si libertate, dar acum, când croşetez, mintea mea e liberă, e capabilă să gândească altfel. Desigur că trebuie să gândesc la ceea ce fac, să număr atunci când croşetez, ca să nu fac vreo greşeală - ceea ce înseamnă să desfac tot până la greşeală şi să lucrez din nou. Si totuşi, o parte mare din minte e liberă să gândească în altă parte. De obicei nu vorbesc, fiindcă asta mă deranjează să număr şi fac cele mai multe greşeli. Dacă a văzut cineva cum arată schemele cu croşetări, atunci ar putea înţelege că acea ordine de punctişoare trebuie mereu respectată şi numărată, fiindcă dacă faci mai mult sau mai puţin iese aiurea.
Astfel reiese că acea parte din minte capabilă să gândească în altă parte, e foarte favorizată de tăcere, sau mai exact - de faptul că taci. Chiar dacă ascult ceva muzică, daca nu e prea tare, atunci nu deranjează, pe când dacă vorbesc, prea multe sisteme trebuie sa lucreze şi acel subconştient care lucrează în tăcere, nu mai este folosit. E ca şi cum ai medita, doar că mai faci ceva între timp.
Când vorbim, o parte mare din gândirea noastră e preocupată de ce vom spune, alta de ceea ce auzim, pe altcineva, sau chiar pe sine, se acordă un interes mai mare la imagine, la ceea ce se întâmplă şi una peste alta toată gândirea noastră e preocupată de nişte vorbe care de obicei nu sunt prea mult timp gândite. Oricum, asta e altă temă, ceea ce mă surprinde este că atunci când vorbeşti nu prea eşti în stare să faci nimic, sau chiar dacă faci, greşeşti de cele mai multe ori.
Să revin la faza că mintea îmi devine mai liberă atunci când croşetez, poate e din cauza că nu trebuie să mă gândesc prea mult la ceea ce fac şi nu-mi consum prea multă substanţă cenuşie datorită experienţei. Anume când stai în linişte, faci ceva ce-ţi place, ce nu te deranjează, devii un centru pozitiv capabil să gândească lucruri bune, combinaţii frumoase, îţi vin sute de idei în minte şi toate fără un efort deosebit, doar armonia dintre suflet, trup şi minte favorizată de ceea ce pune în mişcare toate acestea. Aţa se deapănă şi ghemul devine tot mai mic, unele gânduri le uit, dar nu-mi pasă, fiindcă voi reveni.
Prietenul meu îmi zice că sunt foarte cuminte când croşetez. E puţin amuzant, dar recunosc că altfel aş sta pe capul lui cu vorbe mai mult sau mai puţin gândite ca orice femeie. Am observat unele femei cum îşi tachinează soţii, sunt foarte enervante. Poate nu sunt toate aşa, dar atunci când vorbeşti ore întregi una şi aceeaşi devii nesuferită şi atunci îi compătimesc pe acei bărbaţi, iar pe femei chiar le-aş sfătui să se apuce de croşetat. Face bine la ţinut limba după dinţi.

Barbatii au nevoie de atentie

Înainte să trecem la ceva mai mult sau mai puțin serios mă gândeam că bărbații noștri dragi de obicei sunt prea ocupați să piardă timp de gândire despre ce o să îmbrace. În schimb femeile pentru care orice detaliu contează la îmbunătățirea apariției scenice, muncesc la această rutină zi de zi pe când bărbații încercă să ducă povara acestei lumi, iar dacă are o femeie pe lângă el e și mai bine fiindcă va avea de la cine să ceară ciorapi curați să cămăși călcate. Sună ironic și puțin banal..., nu toți suntem la fel, iar fiecare familie cuprinde o gamă de reguli și de obiceiuri unice și adesea înțelese doar de ei, așa că problema împărțirii rolurilor și a principiilor nu va fi soluționată.
Majoritatea lucrurilor croșetate de pe acest blog sunt destinate femeilor, nu am făcut-o intenționat, nu am vrut sa fac vreo discriminare doar că aproape toate schemele și modelele pe care le am sunt in special pentru femei, in consecință sau nu, ele sunt si cele mai interesate de acest produs. Și dacă toate acestea nu au fost îndeajuns, singurele lucruri comandate de barbați au fost tot pentru femei. Mă întreb oare asa se întâmplă doar cu obiectele croșetate? ( ar fi bine sa fie la toate celea :) )
Oricum, dacă noi femeile avem aceasta capacitate ceva mai dezvoltată de a pierde timpul gândindu-ne la haine, accesorii, bijuterii și multe alte chestii, ar trebui sa nu fim egoiste și sa ne gandim și la bărbații de lângă noi. Îi propui să-și ia o cravată nouă, și să-ți cumpete o rochie care să se asorteze perfect la cravata lui. Desigur pe ambele le alegi tu, care esti cea pricepută, fiindcă ai văzut pe multe site-uri importante ce se poartă, ce culori, ce modele și dacă nu ai grijă de bărbatul de lăngă tine să nu ajungi intr-o bună zi că te plictisește prezența lui, așa că dnul ar trebui să fie bun să să se supună la capitolul unde ea stie tot.
Să lăsăm totuși ironia și fantasticul pentru un simplu zâmbet.
Iarna aceasta am crosetat o căciuliță pentru bărbați. Nu a fost vre-un moment de inspirație cât mai degrabă o ieșire din situație, atunci când cineva apropiat avea nevoie de căciulă și a doua zi trebuia să plecăm la un drum lung. De seară până dimineață a fost nou nouță și a trebuit să îndeplinesc dorințele și standardele modei, deși dacă era după dorința mea, nu avea să arate așa. Oricum, a ieșit destul de bine, mai ales in comparație cu căciulile astea în modă de anu ăsta care mi se par ridicole și amuzante.

Vine, vine primăvara!

Primăvara este pentru mine cel mai frumos anotimp al anului. E perfect să vezi cum crește încet iarba verde, cum dau copacii muguri, apoi din ei se desfac flori, cum toată natura prinde viață.
Am croșetat o beretă perfectă pentru acest anotimp. Și eu am una la fel, doar că e puțin altă culoare, îmi place la nebunie să o port pentru că e unică, atrage prin simplitatea modelului, iar dacă te uiți la ea mai atent, îți dai seama că de fapt e destul de interesantă.

Mi-e dor de tine, mamă!

Sub stele trece apa
Cu lacrima de-o samă,
Mi-e dor de-a ta privire,
Mi-e dor de tine, mamă.

Măicuţa mea: grădină
Cu flori, cu nuci şi mere,
A ochilor lumină,
Văzduhul gurii mele!

Măicuţo, tu: vecie,
Nemuritoare carte
De dor şi omenie
Şi cîntec fără moarte!

Vînt hulpav pom cuprinde
Şi frunza o destramă.
Mi-e dor de-a tale braţe,
Mi-e dor de tine, mamă.

Tot cască leul iernii
Cu vifore în coamă.
Mi-e dor de vorba-ţi caldă,
Mi-e dor de tine, mamă.

O stea mi-atinge faţa
Ori poate-a ta năframă.
Sunt alb, bătrîn aproape,
Mi-e dor de tine, mamă.
( Grigore Vieru)


Deși pare o poezie cam tristă și destul de matură, îmi amintesc cum o cântam la școală pentru mamele noastre de 8 martie. Eram mici, pentru noi era o simplă poezie, un cântecel, iar pentru mamele noastre era fericirea și durerea întregii vieți.
Au trecut multi ani de atunci, dar cand am recitit-o mi-am reamintit fiecare cuvințel și m-a durut pentru că sunt deja destul de matură ca să o înțeleg,
Odată eram intr-un autobuz când s-a urcat la o stație un băiețel cu bunica lui. Copilul plângea și striga că vrea la mama... Mi-am dat seama atunci că și eu vroiam să fiu cu mama, iar plânsul acelui copil îmi suna ca un ecou în suflet.
Nu știu cum e să fii mamă, știu doar că e greu, dar minunat...
De ce nu-i mai cântăm mamei acum când suntem maturi? Nu vrem să dăm dovadă de slăbiciune, de copilărism? Vrem mereu să le arătăm că suntem mari și tari și că oficial ne merge bine...
Eu le felicit pe toate mamele! Să le aibă Dumnezeu în pază, să le trimită îngeri păzitori, să fie mereu tinere și frumoase.
Mamele noastre, să fie mândre de copii, orice ar fi. Să fie fericite pentru fericirea noastră, să fie fericite și să ajungă să-și crească nepoțeii si strănepoțeii.

Amintiri...

Amintirile... oare le alegem noi, sau ne aleg ele? Sunt atâtea zile de care nici nu ne vom aminti. Cu rutina fiecărei zile şi neatenţia sau nepăsarea noastră trece atât de mult timp din viaţa noastră fără să simţim că trăim. Nu avem timp să ne amintim, deaceea uităm... Uitarea, ca o radieră, şterge scurta amintire a unor atât de neînsemnate zile, apoi săptămâni; şterge nume, persoane, locuri, până ce ajungem să avem atât de multe file albe, curate... încât să zicem că trece atât de repede şi de neînsemnat, fără sens şi fără culoare viaţa noastră...
Dacă ne amintim ceva anume, atunci nu vom uita... Şi totuşi, poate involuntar, obişnuim să ne amintim doar ceea ce a fost rau, urât, astfel ne amintim exact ceea ce ar trebui să uităm şi zicem că nu putem uita...
Sunt însă unele amintiri care parcă ne aleg singure. Au stat undeva ascunse, nu ne-am amintit... şi brusc devenim nişte amnezici care încercă să-şi aminteasc ceva demult uitat, e ca un vis, ca o realitate a trecutului ce a lăsat o urmă şi care, de fapt, ne-a schimbat...



Acu doi ani, mă grăbeam pe străzile Chişinăului să-mi fac cazier judiciar. Eram în trecere pe o stradă din apropiere şi am observat un cerşetor care era aşezat jos cu o foaie albă în faţă pe care o ţinea pe un fel de scândură. Ţinea în mână un creion şi era mai aplecat asupra foii unde desena ceva...
Atunci nu am văzut mai multe, am mers mai departe şi am încercat să nu atrag nici o atenţie. Peste vreo oră, când veneam înapoi, pe aceeaşi stradă, acelaşi cerşetor cu creion în mână. Atunci abia am vazut că mâinile lui erau mai mult nişte cioturi, parcă nu erau tăiate, poate le avea aşa din naştere. M-am uitat la foaie şi m-am oprit brusc: era desenat un înger... Era, mai bine zis, pictat. Era minunat! Lângă el mai avea portrete, peisaje, totul doar cu creion negru, pe o lespede de lemn...
Încă mai lucra la desenul cu înger, nu se uita la trecători, parcă nici nu m-a observat. Mi se oprise un nod în gât, cum putea cu mâinile celea să deseneze ceva atât de frumos?, Cum Doamne? Deşi pot şi eu să pictez, nu puteam face ceva atât de real şi frumos cu un simplu creion...
Am scos nişte bani, avea mai multi alături într-o pălărie, nici măcar nu-i strângea, cum fac de obicei cerşetorii...De fapt el nu era cerşetor, nu cerea de la nimeni nimic: era un tânăr îmbrăcat curat care picta în stradă, dar nu cu mâinile, ci picta cu sufletul...
Aveam o durere în piept, un nod în gât, deşi am povestit atunci unor prieteni acea întâmplare, nu mi-am mai amintit-o.
Acum când croşetez îngeraşi mă simt fericită de la această muncă, sunt perfect calmă şi poate acest fapt m-a făcut să-mi amintesc unele lucruri pe care nu mi le-am amintit demult... Croşetez îngeraşi cam de o lună, nici nu ştiam că pot să fac aşa ceva. Îmi descopăr capacităţile în fiecare realizare, poate că noi încă nu ne cunoaştem capacităţile reale până nu ne facem curaj să încercăm...

Îţi mulţumesc că exişti în viaţa mea...

Fericirea... ceva atât de fragil şi greu se obţinut, atât de complicată pentru oamenii atât de diferiţi. Adesea o asociem cu dragostea, unii cu succesul financiar, alţii cu puterea, sau poate cu pamântul, cu o bucată de Lună sau cu un nume de stea... Şi totuşi, uneori mai trebuie şi altceva ca să fim fericiţi... Fericirea aceasta până la urmă este doar simţul acela de mulţumire faţă de sine şi faţă cine sau ce ne înconjoară. Ea se dovedeşte a fi o răsplată, nu un scop aşa cum mulţi poate cred.
Fericirea e răsplata iubirii curate, e răsplata dăruirii de sine pentru cineva care merită tot efortul... e atunci când alegi să împarţi întreaga viaţă cu acea persoana, când spui acel "DA" în faţa lui Dumnezeu.
Fericirea e atunci când ştii că faci pe cineva fericit. Fericirea e atunci când ai grijă de cineva, când ştii că ceva depinde de tine... e atunci când îţi săruţi pentru prima dată copilul...






Fericirea e rasplata muncii creatorului care-şi vede opera săvârşită. Adesea însă e doar răsplata muncii, acea mărire de salar, recunoştinţa...
Fericirea e în fiecare zâmbet, e în fiecare strop de bunătate, în fiecare rază de soare... Fericirea e sufletul nostru, e acea bucăţică de Dumnezeu şi nu contează dacă e 14 februarie, dacă e o zi sau alta a îndrăgostiţilor pentru că această zi poate fi fericită ca oricare alta.
Dacă ne gândim la toate aceste cauze, mai mult sau mai puţin importante care zi de zi ne aduc fericire ne-am da seama cât de minunată şi plină de sens devine viaţa nostră.

14 februarie - o zi fericită sau una de coșmar?

Ziua îndrăgostiților, 14 februarie se apropie... Pentru unii este o sărbătoare, pentru alții o simplă zi sau chiar poate una de coșmar. De fapt orice zi are aceste trei nivele: bună, obișnuită, sau proastă. Dacă am încerca măcar puțin, așa încât să nu ne complicăm, să găsim niște cauze care ar putea să facă o zi obișnuită să devină una minunată sau una dezastruoasă, am găsi foarte multe... Am da vina iarăși pe bani, pe noroc, pe soartă, apoi pe cei din jur, pe prieteni, poate pe dușmani și în final - persoana iubită. Oare chiar depinde doar de acestea dacă ziua îndrăgostiților(sau oricare alta) va fi bună sau rea? De ar fi să ne oprim pe o clipă și să ne întrebăm dacă fericirea din viața noastră depinde doar de noroc, bani, ghinion sau vecini; atunci ne-am da seama că toate acestea sunt niște scuze pe care le repetăm în fiecare zi, le găsim la fiecare pas nereușit și care ne ajută să fim triști, supărați, nefericiți... Aceste exerciții pesimiste le repetăm în fiecare zi până când devine o obișnuință.



Tipul unei zile depinde doar de alegerile și acțiunile noastre. Să facem un program care să aleagă gândurile bune, pozitive și optimiste, să le pună într-o mapă și să se folosească doar de ele... Ușor de zis, dar dacă am pune în practică și acest exercițiu ar putea deveni obișnuință, atunci rezultatele ne-ar face să zâmbim mai des, să iertăm mai ușor, ne-ar ajuta să iubim și să primit dragoste. Exercițiu de fericire :), suna frumos, dar am putea măcar să recunoaștem că la fel cum o întâmplare neplăcută poate să ne strice întreaga zi, tot așa și ceva frumos și plăcut poate să ne transforme o zi urâtă, sau una banală, intr-o zi cât se poate de fericită. Și uneori nu trebuie să fim atât de capricioși să le vrem pe toate odată, ci să fim mai răbdători ca să le obținem pe rând. Orice zi poate fi frumoasă chiar dacă persoana dragă nu este alături, chiar dacă nu avem persoană iubită, chiar dacă nu avem atâția bani cât dorim și chiar dacă afară e înnorat. Viața ta este-n mâinile tale, fă-o să fie fericită!

În culoarea sufletului...

Mergeam pe stradă şi nu puteam să nu observ cum majoritatea oamenilor pe care îi vedeam purtau fulare, şaluri, diferite eşarfe de mărimi, culori şi forme diferite. Fularul alb si negru poate fi asortat de obicei oriărei ţinute, uneori însă prind bine şi nişte culori mai vii pentru a oferi puţină expresivitate. Am întâlnit persoane care exagerează de expresivitatea culorilor şi persoane care au frică de tot ce nu e negru sau bej.
Fiecare culoare are multe nuanţe, deaceea fiecare persoană îşi alege articolele vestimentare în culorile sufletului lor. Alege ceea ce simte că îl atrage, îl exprimă sau îl personalizează. Uneori poţi citi un om dupa vestimentaţie, culori, machiaj, mers, tonul vocii şi desigur privire...







Când port un fular alb, ma simt mai bună, într-o lume mai bună... Ştiu că poate fi o iluzie, dar de ce putem mult mai uşor să vedem lucrurile rele ce ne înconjoară? Merg pe stradă şi sunt un om fericit, poate e o iluzie, dar aleg să vad doar lucrurile bune ce mă înconjoară. Îmi permit să zâmbesc şi mă bucur că zâmbetul meu face parte din iluzia unei lumi bune şi frumoase. În minte îmi fug roiuri de ganduri şi amintiri, aleg sa-mi amintesc ceva frumos şi opresc acea amintire pentru cât mai mult timp posibil în mintea mea. Mă face pentru încă câteva clipe să fiu fericită şi lupt cu mine să nu-mi amintesc de ceva urât, prea des facem lucrul acesta şi ne intra în obişnuinţă. E ca şi cum gândurile şi amintirile noastre ar fi mai mult cele urâte decat cele frumoase. Deci încerc să-mi focalizez gandurile la ceva frumos şi să savurez plăcerea unei zile însorite într-o lume bună, sau măcar unde sunt oameni buni, sau cel puţin oameni care încercă să fie buni...



P.S. Acest fular are aproximativ 190 x 23 cm, 100% acril şi aşteaptă să fie livrat la Sibiu...

Îngerul speranţei

Se întâmplă uneori să începi un lucru, fără a şti cum îl vei finaliza şi dacă acest lucru se va întâmpla. Cunoşti cât de cât începutul, dar habar nu ai ce te aşteaptă la un eventual sfârşit: succesul sau eşecul... E ca o loterie pe care o faci cu tine însuţi, dar aici norocul are un rol mult mai nesemnificativ, totul se reduce la pasiunea care îţi dă aripi, îţi dă puteri şi speranţe frumoase. Tu trebuie doar să o urmezi, aşa cum ţi-ai asculta inima, ceva care vine din interior, din subconştientul subjugat de rutina acestor zile fără rost. Acest ceva, e acea bucaţică mică dată de Dumnezeu atunci când poate a creat omul şi a suflat cu suflet asupra lui. Această mică fărâmă care s-a transmis prin sute de generaţii e acum undeva în noi - dorinţa dumnezeiască de a crea.
Fiecare creează ceva, fiecare în felul lui, aşa cum îi este meseria, aşa cum a fost învăţat să o facă. Dar, acea putere creatoare işi dezvăluie misterele doar celui care ascultă de vocea ei. Sunt oameni subjugaţi de o pasiune, o dorinţă nebună care îi ţine treji nopţi în şir, le captează toate gândurile într-unul singur care îi fac să uite de rutina ce le-ar putea zădărnici scopul suprem. Aceşti oameni sunt plini de o putere inexplicabilă, o putere care vine din interior, este acea seminţă mică care a prins rădăcini.
Fiecare din noi posedă un anumit talent, acea putere creatoare a ieşit cândva din ascunziş, trebuie doar să-ţi aminteşti ce anume ai făcut până acum care să te facă să te simţi împlinit şi fericit. Acel ceva care te ridică, îţi dă aripi, speranţe să încerci din nou...


P.S. Acest îngeraş e croşetat de mine şi deja veghează pe cineva. Dacă doriţi pot să vă croşetez unul asemănător, e perfect pentru un cadou de 14 februarie, sau pentru a fi dăruit în semn de respect si mulţumire.