Privighetoarea și doinele noastre

Sâmbătă, mă trezesc dimineața devreme să citesc în liniște. Îmi fac o cană de ceai și deschid geamul. Afară cântă frumos păsările. Nu se aude încă nimeni, sper că vecinii mai dorm. Acuși începe curățenia de sâmbătă, gălăgia reparațiilor de la vecini, copii, căței, mașini, muzică. Ce plăcută e liniștea, cerul senin și mirosul de proaspăt după ploaia de seară. Ascult cântecul păsărilor, una e chiar talentată, am încercat să o găsesc prin frunzișuri, am observat-o câteva secunde. Era mică, de culoare brună pestriță sau puțin roșiatică. Să fie privighetoare sau ciocârlie? Îmi pare rău că nu știu sigur, îmi amintesc de bunicul care știa păsările. Știu că ciocârlia zboară sus de tot și cântă în zbor. Am petrecut cu bunicii copilăria, de-atâtea ori am mers cu ei la muncă în câmp. Acolo ne cântau păsările. Îmi amintesc de cântul unei păsări ce prevestea ploaia, cum am aflat, stăteam cu urechile ciulite și când o auzeam, ne rugam de bunici să mergem acasă că ne prinde ploaia în câmp.
Anul acesta am auzit foarte des cântecul păsărilor, oare s-au înmulțit privighetorile sau am fost eu mai sensibilă la minunile din jur? Trilurile lor, atât de plăcute, îmi amintesc cumva de cântecele populare. Poate de la păsări s-au inspirat strămoșii noștri când colindau munții și câmpiile cu turmele de oi. Se opreau, luau fluierul și cântau de dor, de jale, de speranță și credință.
Nici nu mi-am terminat bine ceaiul, că se deschide un gem de la vecini și se aude cum urlă Rihanna din tot sufletul. Nu am nimic cu cântăreții în vogă, nici nu contest talentul lor, doar că pentru mine muzica nu se ascultă cu volumul la maxim și nici nu se impune vecinilor. Privighetoarea mea a mai cântat puțin, am încercat să o ascult, dar melodia ei era deja sunet de fundal. Apoi a zburat și eu am închis bine geamul. Oare păsările învață și ele din muzica ce o aud? Sper să nu o facă...

Îți mulțumesc pentru cine am devenit!

Relația mea cu mama a fost de cele mai multe ori complicată. Ea e o fire impulsivă, directă și adesea acidă, eu liniștită, răbdătoare, încăpățânată, introvertită și vulnerabilă.
Cred că de mică am avut parte de multă educație. În primul rând am crescut nu doar cu părinții, dar și cu bunici. Ei au avut doar băieți, iar eu, fiind singura nepoată primeam toată afecțiunea lor și tot ce aveau mai bun, din puținul pe care-l aveau.
Am învățat să citesc singură, destul de devreme și am citit mult. Cred că anume cititul a suplinit educația celor patru părinți. O carte de nuvele și povestiri scrisă de Iulia Hasdeu, m-a marcat foarte mult. Poveștile de viață s-au dovedit a fi altfel, cei care trebuiau să fie buni, erau de fapt răi. Unul din aceste personaje era o mama indiferentă și egoistă. Acolo am aflat despre copii abandonați sau prea alintați și dintr-o dată toată atenția mea s-a concentrat asupra mamei. Copii din carte aveau viața pe care le-o modelau părinții și eu eram decisă că-mi voi alege singură viața.
 Mama îl avea pe fratele meu mic, toată atenția era îndreptată spre el, iar eu doream atenția ei mai mult decât primeam de la ceilalți. Toate pedepsele veneau de la mama și eu fugeam la bunici, ca să le povestesc și să mă plâng. Apoi urma judecata, eu aveam avantajul de a avea mai mulți susținători, veneau la noi să-mi ia apărarea, iar mama mă ura pentru astea. Ei plecau într-un final acasă cu gândul că au rezolvat problema mea, iar eu rămâneam cu părinții. Uneori, încerca să-mi explice că nu fac bine, dar... era metoda mea de contraatac atunci când mă simțeam supărată.
Deseori vorbeam singură, îmi închipuiam că spun tot ce aș fi vrut să spun atunci când alegeam să tac. Și îi explicam adesea anume mamei, de ce eu cred că nu mă iubește.  A fost o barieră între noi, o iubire complicată care m-a făcut să sufăr. Pentru ea totul era simplu, eu complicam lucrurile și jucam rolul de victimă. Acum îmi pare amuzant, nu știu dacă aș fi fost o mamă mai bună fiind în locul ei. Vine o vreme când înțelegi grijile care pot apăsa o persoană.
Aveam de scris compuneri la școală despre mama. Nu le scriam cum scriu acum, știam ce anume ar fi trebuit să scriu și idealizam lucrurile și relațiile. Profesoara era încântată, mă punea să le citesc tuturor, și eu le citeam, la sfârșit printre lacrimi despre iubirea noastră perfectă. Ea credea că lacrimile mele sunt o dovadă de iubire și de trăiri alese, dar pentru mine, cuvintele pe care le știam a fi neadevărate erau o dramă plină de minciuni povestite frumos.
Mama știa cum să mă aducă cu picioarele pe pământ, de fapt atunci credeam ”că-mi rupe aripile”. Toate ideile, visele și dorințele mele își pierdeau din elan în prezența ei. Și aceste incidente m-au învățat să lupt pentru ceea ce-mi doream. Uneori mergeam la compromis, alteori știa despre alegerile mele atunci când era deja prea târziu să fie schimbat ceva. Acest șiretlic m-a ajutat să evit multe ciocniri între noi. Îmi știa greșelile, punctele slabe și adesea mă făcea să sufăr. Jucându-mi rolul de victimă, știu sigur că adesea nu vedeam partea mea de vină. Îmi ziceam că eu nu voi fi așa, nu voi face așa, nu voi spune asta... îmi doream din tot sufletul să nu fiu ca ea.
În schimb aveam o relație frumoasă cu tata. Știam că era de partea mea și uneori când încerca să nu se implice în discuțiile noastre, venea la mine să mă învețe să iert. Mă ruga să o iert pentru tot ce credeam eu că a greșit. Și o iertam repede pentru că o iubeam, cred că așa făcea mereu și tata.
Cu timpul, am încercat să comunicăm ca niște prietene, eu fiind o fire mai retrasă, nu aveam prea mulți prieteni. Dar adesea aceste discuții se transformau în ceartă. Aveam nevoie de cineva care nu mă judecă și la sigur nu era mama. Ea începea să-mi explice unde am greșit, ce ar fi trebuit să fac sau să spun, se enerva de neputința mea, de renunțarea mea, sau de alegerile mele uneori ciudate. Ea trecea greu peste probleme și apăsa continuu acolo unde mă durea mai mult. După astfel de discuții prietenești, îmi juram că nu-i mai povestesc nimic niciodată și peste un timp uitam incidentul, apoi făceam ceva împreună, aveam o relație calmă, mă întreba ceva, apoi altceva... și cearta lua foc în lungi dezbateri care se încheiau cum eu fugeam, trânteam ușile, plecam. Așa am învățat să renunț și să trec ușor peste... Acum cred că e un lucru minunat să poți renunța, să uiți și să nu-ți trăiești viața cu gândul la probleme. O iubesc pe mama mai mult decât când eram copil, pentru că unele lucruri am reușit să le înțeleg, altele să le accept și să le iert.
Datorită ei am învățat că nu sunt Eu, Centru Universului, că nu am tot timpul dreptate. M-a învățat să-mi asum responsabilități și să mă simt vinovată, să nu mă iert prea ușor pentru prostiile făcute. După ani lungi de relație complicată între noi, mi-a trezit conștiința și atitudinea față de mine și cred că asta m-a făcut să fiu un om mai bun, sau cel puțin să încerc să fiu mai bun.
Dintr-o discuție recentă, mama mi-a zis că sunt un om bun, că în toată țara nu găsești pe cineva ca mine și am vrut să o contrazic pentru că știu că nu sunt perfectă și știu că sunt mulți alți oameni buni, în  multe privințe. Dar am tăcut... și m-am simțit de parcă am primit cel mai frumos compliment din viața mea. Am știut atunci că am câștigat după lungile noastre conflicte admirația persoanei care m-a creat și care acum, în sfârșit, s-a simțit mândră de mine, nu pentru ce am obținut, ci pentru cine am devenit.

Generozitatea celui care nu te judecă

Un om care mătura strada lângă o mănăstire, întreabă o fată dintr-un grup de turiști care trece pe lângă el, dacă i-au plăcut locurile și cele văzute aici. Fără să întoarcă capul spre el, a venit un răspuns scurt, sec ”Noi nu suntem din alte țări, suntem de-aici” adică nu din localitatea de lângă mănăstire, dar din aceiași țară. Și de ce ai crede că e josnic să-i surâzi sau cel puțin să-l privești pe cel cu mătura în mână? Oare dacă punea aceeași întrebare un ministru, primea același răspuns sau o maimuțăreală plină de vanitate? Cel puțin primul din acești doi a primit sinceritatea urâtă, așa cum e ea deseori. Mulți clasifică omenii în cei de jos și cei de sus. Problema este că poți întâlni mai multă omenie și mai mult suflet acolo unde nimeni nu întoarce privirea sub pretext că e nedemn.

Și de ce te-ai obosi să-i dai cuiva ceva, dacă nu oferi esențialul, anume ascultare, atenție, care pot fi atât de nobile daruri atunci când respecți omul prin ochii tuturor.

Apoi intervine greșeala recunoștinței, unii chiar o așteaptă, încât cei care iau bucata de pâine se simt datori cu mult mai mult de atât. Atâta recunoștință speră să primească unii, încât darurile sale devin o povară pentru cel care le-a primit.

Mulți îi judecă pe cei care cer, le măsoară demnitatea, recunoștința, caută povestea vieții lor, ca să afle unde au greșit, cât au cheltuit, câți copii au făcut, să le dea sfaturi, să se creadă zei care pot dirija destinul unui om căzut. Dar sfatul e primit în general foarte rar și doar acolo unde se cere. E ușor să-l faci pe judecătorul, dar vine și momentul când își dau seama că nu pot schimba multe pentru o viață frântă și povețele nu țin de frig și nici de învățătură, atunci când e mai binevenită o privire de prietenie. Zic prietenie, pentru că am întâlnit oameni care puteau fi prieteni din privirea înțelegătoare cu care nu judecau pe nimeni, căci prieten este înainte de toate cel care nu te judecă.

Îmi amintesc cu dezgust de campaniile electorale când dăruirea e atât de fățarnică și prefăcută. Se fac poze, se filmează, se dăruiește, ba nu, se cumpără celebritate, voturi, se fură recunoștință și îi lasă pe oamenii simpli încărcați de datorii. De vreme ce au primit, au apărut prin poze, la televizor, au datoria să facă ce li s-a cerut în schimb, și li s-a cerut mai mult decât un simplu ”mulțumesc”.
De fapt, acest ”mulțumesc” atunci când se dăruiește ceva, ar trebui să vină nu doar de la cel ce primește, ci și de la cel ce oferă. Pentru că am întâlnit oameni care nu au vrut să primească un dar, și în acel moment te simți atât de josnic și de inferior. Prin mândria vieții și muncii lor, ei sunt mai presus de a se simți îndatorați cuiva pentru ceea ce nu au cerut, chiar dacă nevoile acestor oameni sunt evidente. Iar atunci când dăruiești, de fapt primești satisfacția puterii pe care ți-o dă înfăptuirea unei fapte bune și celui care primește darul tău îi ești de fapt singur recunoscător, pentru că a primit, pentru că ți-a dat ocazia să faci ceva bun, să te transformi în ceva mai bun decât ai fost.

Orheiul Vechi - locul unde cerul și pământul se îmbrățișează

Într-o discuție recentă îmi exprimam regretul pentru înstrăinarea de locul de baștină. Deși locuiesc la Iași, vin în Moldova destul de des, dar totul se rezumă de cele mai multe ori, la vizitele scurte pe la rude și părinți. Când eram la școală, mergeam destul de des prin excursii, dar multe locuri frumoase, demne de a fi vizitate rămâneau o necunoscută despre care nu puteam spune decât că ”am auzit despre”, sau ”am citit”. Și uneori realizezi cu părere de rău că te îndreptai curios spre frumosul de departe, pe când cel de aproape, rămânea un gol, un necunoscut. Pentru că nu poți iubi ceva ce nu ai văzut, nu ai știut, nu ai simțit... și Basarabia merită iubită.
 Unele locuri nu sunt doar imagini frumoase atunci când încerci să le simți, să le înțelegi.  La Orheiul Vechi am găsit liniște și armonie în tot ce puteai vedea. Istoria își lasă amprenta nu doar prin ruine, iar povestea unor locuri este spusă de râuri, de pietrele șlefuite, de localnici și chiar de copiii care îndrăznesc să poarte o discuție cu turiștii. Am găsit un filmuleț de acum doi ani în care aceiași copii întâlniți de noi spun povestea satului Butuceni. Cred că nouă ne-au zis-o ceva mai clar, au mai crescut de atunci și totuși, uite așa se păstrează legendele, se transmit și se auto-creează, din fapte eroice și vise de copii.
- - Vreți să vă spun o poveste despre Orheiul Vechi și satul Butuceni? despre Zamolxe și Butuc care s-au bătut... copii de vreo șapte-opt ani, îndrăzneți, care învață de mici să o facă pe ghidul, sperând în sinea loc la o mică recompensă pentru efortul depus. Momentul a fost frumos pentru că a fost neșteptat, iar copiii nu au fost insistenți, nu au cerut nimic în schimb și totuși, au primit mai mult decât recunoștință și câțiva bani, au primit zâmbete și admirație. Te bucuri în sinea ta că oamenii au păstrat frumusețea și armonia din jur, te bucuri că e curat, că miroase a flori, te bucuri de liniște și simți că trăiești într-un loc unde cerul îmbrățișează pământul.

Rezervația cultural-naturală Orheiul Vechi are un statut special și constituie cel mai important sit cultural din Republica Moldova. Acum se află în procesul de nominalizare pentru a fi înscris în Lista Patrimoniului Cultural Mondial al UNESCO. Valea râului Răut este un alement esențial al complexului ce cuprinde câteva zeci de hectare ale orașului medieval Orhei, denumit ulterior Orheiul Vechi. Din cadrul complexului fac parte două promontorii mari -Peștera și Butuceni, la care se alătură trei fășii stâncoase mai mici -Potarca, Selitra și Scoc, pe teritoriul cărora se află ruinele unor fortificații, locuințe, băi, lăcașuri de cult, inclusiv mănăstiri rupestre, atît din perioada tătaro-mongolă (sec. XIII–XIV) cît și de prin sec. XV–XVI. 
 La mijlocul secolului XVI, locuitorii orașului abandonează Orheiul Vechi și se mută cu 15 km spre nord-vest, fondând Orheiul pe locul actual al orașului. Cetatea din piatră a fost distrusă, probabil din porunca lui Alexandru Lăpușneanu, care la cererea turcilor a desființat pe atunci mai multe cetăți.

Muzeul de sub cerul liber culminează cu o cruce din piatră, o clopotniță și o mănăstire frumoasă și bine îngrijită. 
Peștera mănăstirii a fost săpată în piatră de 12 călugări ortodocşi în secolul al XIII-lea. Lăcașul întunecos adăpostește icoane vechi din lemn, cărți și un altar pe mijlocul încăperii. Lumânările și iconițele le putem alege și cumpăra singuri, călugărul întâlnit acolo se ruga, și nu am îndrăznit șă-i deranjăm liniștea.

Foto: Andrei Brașoveanu

În satul Butuceni am vizitat o gospodărie țărănească tradițională, ca un mic muzeu despre tot ce însemnă tradiție și grija țăranilor, în bucuria și necazul lor.

 

Și câteva poze din satul Butuceni, pentru cei care apreciază tradițiile și obiceiurile românești, vorba poetului ”Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”...

Oamenii sunt buni

Știu că mă credeți naivă, nici n-aveți cum să mă credeți altfel dacă de fiecare dată am arătat doar partea frumosă a lucrurilor, doar razele de soare, speranța, încrederea în oameni și gândurile bune. N-am ascuns nimic, doar că atunci când veam o problemă, preferam să tac decât să vă stric zilele însorite. Așa că am ținut pentru mine tot ce putea să vă aducă tristețe. Și ca să nu fiu identificată cu naivitatea, vă zic sincer că am și eu frică, neîncredere, coșmaruri, amintiri care încerc să le uit. Eu în general eram o persoană morocănoasă, zic eram, acum sunt, dar ceva mai rar :)
De multe ori când mergeam pe stradă preferam să mă uit la copii, pisici, păsări, flori, căței decât la oameni. De ce? din sentimentul de autoapărare, pentru că au fost mulți care m-au făcut să sufăr, decepțiile și suferința te fac să crezi uneori că toată lumea are ceva cu tine, iar după ce-ți trece acest sentiment, preferi să eviți oamenii.
De ceva timp am depășit oarecum această frică. Cum? Din curiozitatea de a descoperi lucruri noi din tot ce este evident sau ascuns la o persoană. Unii oameni își poartă povestea cu sine, îi privești și-ți dai seama de ceva din viața lor, unii sunt ca o carte deschisă, încât chiar îți vine să te-apropii să-i întrebi dacă ai dreptate în gândurile tale, dar nu ai dreptul și eu nu am nici tupeul să fac asa ceva. Nu îi judec, încerc să nu caut cauze și motive, doar găsesc interesantă clipa prezentului când noi suntem tot ce ne-a rămas din trecut cu toate visele si speranțele pentru viitor. Mai ales că această clipă a prezentului e tot ce avem de fapt.
Acum nu-mi mai este frică de oameni, bine, cu excepția celor violenți. Nimeni nu e perfect, cu toții avem frică, neîncredere, dar și speranță, și dorință de a fi totul bine. Am întâlnit și mulți oameni buni, chiar foarte buni, virtuoși, pozitivi, luminoși. Tind să cred că omenii în esență sunt buni, și nu, nu sunt naivă, poate doar puțin... :)

Tura de noapte

După ce ieri am umblat toată ziua somnorosă și nu am făcut mare lucru, seara m-am apucat să fac biscuiți, și am copt o groază, până pe la 11 noptea.
Apoi film... timp în care am croșetat că azi dimineță aveam comenzi.
La 1 somn, doar că... abia atunci mi s-a trezit mie conștiința că a doua zi am de trimis comenzi și nu sunt gata, deci pus ceasul să sune la 6 dimineața.
Ei...  dar conștiinșa trezită nu te lasă să dormi, așa că până la 3 am tot încercat să număr oițele dar în zadar, dacă lucram, erau făcute toate deja. Așa că mă trezesc eu, caut ghemele de pe noptieră, croșeta, le iau încet, închid ușa după mine și simt că am prins în ușă o ață, trag de ea, crezând că a rămas capătul acolo, trag, trag, apoi deschid ușa, scarțâie, trag ața.. și parcă se trăgea mai ușor, am zis gata, a venit capătul. Închid ușa și mă pornesc și iar trage ața de mine înapoi, tot era prinsă în ușă, iar deschid ușa, între timp scăp croșeta pe gresia din hol, fac gălăgie, îi trezesc pe toți, aprind lumina, eu... plină de ațe, caut ghemul undeva pe sub pat.
Îi zic soțului să doarmă mai departe și mă duc la bucătărie să-mi termin inimioarele croșetate. Într-o ora erau deja și apretate, puse la uscat.
Ei bine, după asta, pe la 4 și ceva, am reușit să adorm, dimineața nu mi-a fost somn, a trebuit să mai finisez câte ceva, să fug la gară, să trimit la Chișinău niște comenzi...
Să fii o persoană care-și ține cuvântul mai însemnă să ai și conștiință severă, cu tine însuți, să-ți fie frică că nu o să poți dormi noaptea dacă o dai în bară, de data asta am scăpat :)

România e țara nostră!

Azi, de 1 decembrie, mi-am amintit cu drag de primul om care mi-a vorbit despre România, străbunicul meu.
Eu sunt din R. Moldova și de câțiva ani locuiesc la Iași, un oraș foarte frumos despre care voi povesti multe, dar altă dată. Cum sunt aici de cațiva ani buni, privată de rusisme zilnice am și uitat vechea durere a neamului meu, cu binele ne obișnuim repede.
Străbunicul meu, Dumnezeu să-l ierte, era un om simplu, slab și firav la trup , dar cu o voință de fier, cu spirit de împotrivire și cu o sete uriașă de dreptate. Toate acestea, mai mult l-au încurcat în viață, dar a avut demnitate și minte lucidă până la final.
Nouă, strănepoților, ne zicea adesea ”România e țara noastră”, că ”acolo e mai bine decât la noi, aerul la munte e curat, marea e frumoasă, dar Dunărea, vai... câte ne povestea despre deltă și despre dropii...” iar noi, copii, credeam că România înseamnă Raiul pe pământ. El ne făcea să o iubim și să știm că e patria noastră...
Străbunelul, născut în 1914, a făcut armata undeva prin România, apoi a cutreierat munții și văile, a iubit mult România Mare și a avut ce povesti. Când a trebuit să meargă la război, nu mai știu de ce(trebuie să o întreb pe bunica) urma să lupte de partea rușilor, dar nu a vrut, zicea că el cu bolșevicii nu merge la nici un război și nu a mers, nici de frică. Sigur că au venit acasă, l-au căutat de nenumărate ori, chiar sora lui, care îi era vecină și invidioasă că pe bărbatul ei l-au luat la război, a adus autorități să-l ridice și pe fratele său, dar nu l-au găsit. Noi știm povestea refugiului său, aș putea scrie o întreagă carte despre misterul și ingeniozitatea cu care străbunelul ascundea provizii pentru el și toți vecinii, și mai ales cum se ascundea el. Că na, soră-sa după toate trădările, mânată de foame, tot a venit să ceară de mâncare.
Trăiam în aceiași curte mare trei familii: noi - copiii cu părinții, buneii, și străbuneii. Când intra străbunicul în casă și vedea că ne uităm la televizor, se oprea să ne zică dacă e bine sau nu, depinde la ce ne uitam. Uneori, alegerile noastre la TV erau canale rusești, unde era mult divertisment, iar noi înțelegeam rusa, astfel încât alegerile noastre când venea vorba despre emisiuni sau filme, reveneau la binecunoscuții ruși pe care îi înțelegeam și care ne plăceau, pentru că, trebuie să recunoaștem, aveau emisiuni de calitate în comparație cu ce se difuza la noi. Străbunicul intra, privea și zicea ”Iar vă uitați la bolșevici?! schimbă canalul undeva să văd România!”

Străbunicul(dreapta), alături bunicul, apoi tatăl meu în armată și bunica, unica sa fiică.  

Noi n-am apucat să-i mulțumim, eu n-am apucat sa-mi iau adio, țin minte însă mâinile lui, atât de aspre, atât de noduroase, atât de bătucite, încât nu știu dacă vreodată a simțit mângâierile mele. Mâinile lui, ca o scoarță de copac bătrân... 
La mulți ani România! o spun parcă din adâncul sufletului meu, unde sunt amintiri, vise și multă dragoste.

Blesteme, îngeri și puterea cuvintelor

Știu o poveste despre îngeri și puterea cuvintelor pe care am povestit-o foarte rar. Am căutat-o pe internet să găsesc autorul, sursa, dar nu am gasit nimic despre asta. Eu am auzit-o de la un preot, eram încă mică și poate unele detalii din povestirea lui au căpătat o altă întorsătură în memoria mea de-a lungul anilor. Astfel încât, dacă voi greși cu ceva, îmi cer iertare, eu doar o povestesc mai departe pentru că nu e o poveste pentru copii și se merită a fi spusă.

 Un râu mare, ce curge lin și o barcă mică cu doi omeni se îndreaptă încet spre niște locuri frumoase, dar lipsite de orice așezare umană. Vâslașul e un om ceva mai vârsnic și pare să cunoască împrejurările, iar celălalt, e un tânăr de vreo 20 de ani, palid, trist și abătut. Cei doi ajung într-un final la niște ruine de ziduri vechi. Coboară din luntre și caută un pustnic care își ducea zilele printre ruinele unei vechi biserici. Pustnicul e cunoscut drept povățuitor și unii făceau cale lungă pentru a descoperi datorită lui, o cale spre adevăr, un răspuns sau un sfat. Sarcina lui era mai întâi să asculte povestea, vorbea puțin, iar uneori răspunsul lui era doar un cuvânt sau o simplă întrebare.
Noul venit începuse cu disperare să-și povestească durerea, care de data aceasta se dovedise a fi neobișnuită: ”De mic mi-au apărut niște pete pe spate care dureau, uneori sângerau și care nu s-au vindecat de-a lungul anilor. Am merg la mulți medici, cunoscători, preoți și nimeni nu a mai intâlnit așa ceva. Într-un final am ajuns aici, ajută-mă! nu mai am unde să merg...”
Uimit pustnicul s-a uitat mai bine la fața lui palidă, la părul blond care strălucea ca aurul în bătaia soarelui, ochii albastri ca niște picături din cer și a oftat... ”Pleacă! Nu pot să te ajut cu nimic, nu sunt doctor, nu știu ce blestem sau boală ai. Cum pot să te ajut, când singur trăiesc sub umbra unui blestem.”
-Ba nu, voi sta aici până mor sau până când voi ști că a sosit timpul să plec. Am făcut cale prea lungă, nu plec așa. Dar... spune-mi măcar povestea tristeții care te oprește să mă ajuți.
Bătrânul pustnic îl privește uimit, nimeni nu l-a întrebat până acum nimic despre el, toți vroiau doar să se plângă, să-și povestească propriile neplăceri. Nimeni nu vroia să cunoască povara unei alte dureri. Toți căutau eliberare, uitare, numai el nu uita nimic, vroia doar liniște și sfârșitul vieții chinuitoare.
- Eu... privi în jos, apoi zidurile vechi, apoi își privi mâinile îmbătrânite cu care părea că ține un condei invizibil... Vezi aceste ziduri vechi?, aici era o mănăstire mare și frumoasă, iar eu eram stareț. În fiecare seară, după rugăciuni, veneam aici și scriam psalmi, mai întâi îi copiam cu un scris frumos, apoi am incercat să scriu și eu un psalm. Știam că voi fi în stare de acel lucru măreț și după ce l-am scris, trebuia să se usuce cerneala. Eram încântat, împlinit, când deodată, a apărut o luminiță - un înger. Un înger mic care zbura pe foaia proaspăt scrisă și pe alocuri a atins cu aripile cerneala și a întins-o pe foaie. Sărea vesel și strica tot, atunci m-am supărat și din mândria mea am încercat să recuperez cele scrise alungându-l. I-am strigat dintr-o dată ”Să nu mai zbori!” iar el s-a întors spre mine și mi-a șoptit ”Să nu mai mori!”. De atunci au trecut prea mulți ani în care m-am rugat să fiu iertat, să mi se sfârșească zilele. Totul se dărâmă în jurul meu, au rămas doar ruinele și eu printre ele.
- Și nu s-a schimbat nimic de atunci? Nici un semn?, nici un răspuns la anii de rugăciuni? Ce-ai face dacă va apărea din nou?
- Vai, i-aș spune zbori! Înalță-te! și iartă-mă pentru vorbele necugetate...
Și atunci tânărul din fața lui, a fost cuprins de lumină, iar în locul rănilor de pe spate, i-au apărut aripi. S-a ridicat spre cer ca o pasăre desprinsă printr-o minune din lanț, apoi s-a uitat în urmă ca să-i spună ”Ai dreptul la moarte...”
Totul s-a transformat într-o rază și un pumn de pământ, ajunse fiecare la locul lor.

Morala vine să ne amintească despre puterea cuvintelor. Nu e neapărat să fie blestem, știu că pare ridicol și urât acest cuvânt cu semnificașii sumbre, cu timpul, acestea s-au transformat în înjurături, pe care mulți dintre noi le utilizăm. Ar fi bine să fim responsabili nu numai de faptele  noastre, ci și de cuvintele noastre, în orice situații. 

Dacă te-a impresionat această povestire, împărtășește-o cu cei dragi. Dacă ai citit până aici, îți mulțumesc pentru timpul tău și îți doresc, ca unui prieten drag, tot binele din lume! :)

Ai grijă de tine!

Sunt momente în care îți dai seama că ești fericit pentru simplul fapt că trăiești, ești enorm de fericit pentru că ai familie, sau doar pentru că vezi, auzi, mergi, simți și nu te doare nimic...
Realizezi cât ești de fericit, atunci când ți se deschide o ușă și vezi un om care suferă cu toate că e bun și nu merită o viață plină de suferințe, dar îi găsești pe acești oameni fericiți și te întrebi de unde atâta putere? cum pot fi cei suferinzi mai fericiți decât cei care au de toate?

Într-o zi m-a rugat cineva să-i dau niște scheme pentru croșetat. Adesea explic celor care-mi cer scheme că internetul e plin de așa ceva și nu trebuie decât să facă o căutare pe google, dar de data asta, doamna care mi-a scris facea uneori greșeli în cuvinte sau chiar de exprimare și m-am gândit că poate nu știe cum să folosească internetul, așa că i-am trimis mai multe scheme și modele. Mi-a mulțumit și mi-a zis ca nu a vorbit demult în română, și-a cerut scuze pentru greșeli și mi-a zis că locuiește în Siria ”La noi aici este război...”.
Am aflat că Liuba(33 ani) e din Republica Moldova și are o fetiță de un an și două luni. M-a întrebat dacă știu vre-un site cu povești pentru copii în limba română pentru că vrea să-i citească fetiței și să o învețe limba. Și iarăși despre război: ” La noi se stinge lumina des și mult, niciodată nu m-am gândit să văd așa ceva, e foarte greu...” Am întrebat-o de ce nu vine în Moldova și mi-a răspuns că ar vrea, dar nu are la cine ” sunt fără părinți, fără părinți”, dar rude? ”ah, o soră și un frate cu care nu prea țin legătura, ei au vândut casa părinților și m-au lăsat fără nimic. Am plecat din Moldova de 10 ani, de 7 ani sunt căsătorită și am venit aici la familia soțului meu. Mie dor de Moldova, dar nu am cum să vin, acolo e bine... Ai văzut pozele cu fetița mea? e frumoasă.”

Eram decisă să păstrez această discuție în amintirile mele, dar azi dimineață am văzut o știre despre Siria care m-a îngrozit, au fost omorâți 13.000 de oameni, inclusiv femei și copii cu arme chimice.
Siria se confruntă, începând din martie 2011, cu revolte reprimate violent şi un conflict armat între forţele opoziţiei(susținute de Statele unite, Mare Britanie, Franța)şi serviciile de securitate ale regimului Bashar Al-Assad (susținute de Rusia și China). Bilanţul confruntărilor este, potrivit estimărilor ONU, de cel puţin 100.000 de morţi.

Fiecare din noi, suntem acolo unde ne-am găsit fericirea. Din dragoste se fac multe, se ajunge departe și nimeni nu are dreptul să judece, poate doar Dumnezeu...
La sfârșitul conversației mi-a mulțumit pentru discuție și mi-a zis ”Ai grijă de tine!” și atunci am simțit un nod în gât.  E ca și cum un orb i-ar dori unui văzător să vadă numai lucruri frumoase și să se bucure de lumină. Noi nu știm durerea lor, nici nu ne-o putem închipui, este frica pentru cei apropiați, atunci când totul în viață e deja pierdut și fără nici un sens...

Sursa foto:independent.co.uk

Cea mai bună prietenă

Păstrez în amintire o experiență de viață care m-a marcat la vârsta de 7 ani și pe care nu cred că am mai povestit-o vreodată. Deși inițial aș fi vrut să scriu o poveste foarte frumoasă pe care obișnuim să o spun colegilor din facultate, gândurile mele din această dimineață se concentrau tot mai mult asupra unei îndepărtate amintiri. Sunt unele povești adevărte care la un moment dat te macină pe dinăuntru și vor să fie povestite. Deși e o poveste tristă, nu am nici cea mai mică intenție să întristez pe cineva, deși, trebuie să recunoaștem că tristețea și pierderea fac parte mai mult sau mai puțin din viața noastră, încât, cea mai bună metodă de a rezista, este resemnarea.

Aveam 7 ani, era vara, iar în toamnă urma să plec la școlă în clasa I. Deși cel mai mult timp îl petreceam acasă, mai mergeam uneori pe la vecini unde știam toți copiii cu care mă puteam juca. Corina, era singura de aceeași vârstă cu mine, urma să fim colege de clasă, iar noi eram încântate și fericite pentru asta. De mică o numeam ”Cea mai bună prietenă”, chiar ea mi-a spus ce înseamnă acest lucru și presupun că știa că deține acest onorabil titlu. Jocurile noastre mi s-au șters din amintiri, la fel și chipul ei, știu doar că semănam. Aveam ambele părul brunet, de aproximativ aceeași lungime, rochițe asemănătoare.

Eu aveam un frațior micuț, cu 6 ani mai mic decât mine, deci, la vremea aceea avea aproximtiv un anișor, iar eu o ajutam pe mama cu ce puteam. Când știam că pot fi liberă să plec și eu la joacă eram fericită. Fiindcă eram mai mult ocupată cu cel mic, mămica mă învățase să-mi cer voie atunci când vroiam să plec undeva sau când vroiam să fac ceva, ca să pot fi ușor controlată, să mă găsescă oricând și să fac mai puține năzbâtii. Eram deja obișnuită cu această rutină de ”Se poate să …?”

Într-o zi obișnuită o întreb pe mama: ”Se poate să merg la Corina, la joacă?”

-Nu, azi vei sta acasă.

Nu puteam înțelege de ce nu mă lasă, nu eram pedepsită, nu aveam treburi importante, mama însă simțea că ceva nu e bine și a preferat să mă știe lângă ea, acasă. Știu că am rugat-o de nenumărate ori, am și plâns, i-am zis că Corina o să mă aștepte, că o să fie supărată dacă nu o să vin. Totul a fost inutil, iar eu, a trebuit să stau cuminte acasă.

În seara aceea am auzit că Corina e în spital, iar a doua zi de dimineață și vestea cumplită că ea nu mai este.

În ziua aceea, mama Corinei urma să meargă la muncă, iar Corina o ruga să o ia și pe dânsa, îi promitea că va fi foarte cuminte, însă mama ei a preferat să o lase în grija bunicii, care locuia în vecinătate. În căutare unui partener de joacă, a venit la ea un băiat cu care uneori mai obișnuim să ne jucăm, însă foarte rar pentru că era mai mare decât noi cu 8 ani. Toți știam că dacă Corina nu e acasă, e la bunica. Aș fi găsit-o și eu dacă mă lăsa mama la joacă. După ce joaca nu era decât plictiseală și pentru că băiatul era mai mare, a început să umble prin casa bunicii. A mers în ”Casa cea mare” unde a găsit câteva bomboane pe care le-a mâncat repede să nu mai ceară nimeni, iar lângă bomboane erau niște pastile verzi, ale bunicii pe care le-a desfăcut, le-a gustat, a văzut că sunt dulci și le-a pus în buzunar.

Când a ieșit, Corina a observat o hârtie de bomboană lipită de el și a cerut insistentă bomboane. El a pus mâna în buzunar, nu mai avea decât alea mici și verzi pe care i le-a dat ei.

Știu că mă întreba mama după aceea, dacă aș fi mâncat și eu pastile. I-am zis că da, dacă mânca Corina, aș fi mâncat și eu, mai ales că erau dulci, iar noi obișnuiam să mai mâncăm câte ceva când eram în vizită una la alta, mai ales dulciuri.

Nu știu dacă am plâns sau dacă am suferit când a murit Corina. Știu doar că am suferit lipsa ei ani la rând. Atunci când încercam să-mi fac o prietenă care devenea tot mai apropiată, la un moment dat totul se năruia. De obicei eram o fire deschisă, numai îi povesteam mamei că uite ea e ce mai bună prietenă și a doua zi descopeream că acea persoană vrea doar să copie teme de la mine, sau mă folosește să-i fac desenele sau compunerile, sau spunea colegilor secretele mele. Așa a fost cam tot timpul, la școală, la liceu și chiar la facultate. Adesea aveam multe prietene, unele doar se îndepărtau, dar de fiecare dată, atunci când aveam nevoie de cineva drag și de încredere, rămâneam singură și de foarte multe ori îmi aminteam de Corina. Uneori vorbeam cu ea, sau doar cu mine, puneam întrebări, căutam singură răspunsuri.

La câteva zile după înmormântare, am visat-o. Eram noi două, față în față pe locul unde de obicei ne jucam și ea mi-a zis să-i transmit ceva mamei sale. De fapt m-a rugat să-i transmit și să nu uit. Dintr-o dată mi-am amintit de faptul că ea a murit, am și văzut imaginea cavoului, iar ea mi-ar fi zis ceva de genul că nu a murit și să-i transmit mamei ei să nu plângă pentru că ea e bine, Mi-a repetat de câteva ori că la ea e foarte bine și mama ei nu trebuie să mai plângă, apoi a dispărut.

A doua zi i-am povestit mamei, iar ea m-a rugat să nu spun nimănui nimic, că e doar un vis, că eu mi-am imaginat și să nu-i spun nimic mamei lui Corina, iar ea, chiar în acea zi a venit la noi, mi-a adus niște rochițe frumoase, povestea despre Corina, despre faptul că o ajuta, că era harnică, iar eu stăteam și mă gândeam la mine, făceam comparație și observam că eu nu eram la fel de harnică și bună și de-ajutor pentru mama și-mi doream să fiu mai bună. Mama a stat cu ochii pe mine până nu a  plecat mama Corinei de la noi. Iar după ce a renunțat, eu am ieșit noaptea în stradă, am alergat în urma ei, am strigat-o și i-am povestit visul meu după care am venit acasă. Cum am intrat pe ușă, credeam că voi fi pedepsită, dar mama a încercat să evite subiectul, în speranța că voi uita.

După un timp, mama mi-a povestit că visul meu a ajutat-o foarte mult pe mama Corinei. Într-adevăr plângea foarte mult, era distrusă, devastată, se învinovățea, nu mai putea nici dormi, nici mânca, vroia doar să moară și să uite de durerea acelei pierderi. Apoi a încercat să se resemneze și acel vis al meu a fost motivul împăcării cu sine. După un timp, a căutat mângâiere în credință și a găsit puterea de a merge mai departe.

Nu știu dacă am plâns, acest detaliu cât și amintirea suferinței mi-a fost ștearsă, poate că acest lucru nu era semnificativ, poate că copiii nu suferă la fel ca maturii. Poate că, după acel vis, eu am trăit mereu cu siguranța că Corina e bine și totuși nu-mi era alături, cel puțin fizic, pentru că în viața de zi cu zi, mereu mi-am dorit o prietenă bună și devotată, dar de fiecare dată când credeam că am găsit-o, mă înșelam și aceste decepții dureau, pentru că odată, o micuță prietenă mi-a zis ce înseamnă să fii ”cea mai bună prietenă” - să ajuți întotdeauna la greu, să fii aproape, să nu minți, să nu faci nimic rău acelei persoane și să te ții de promisiuni. Eu m-am ținut de promisiunea dată ei. Ea?, ea a fost poate singura prietenă de până acum, care nu m-a trădat, nu m-a ignorat, nu m-a mințit și nu mi-a făcut nimic rău, niciodată...