Cea mai bună prietenă

Păstrez în amintire o experiență de viață care m-a marcat la vârsta de 7 ani și pe care nu cred că am mai povestit-o vreodată. Deși inițial aș fi vrut să scriu o poveste foarte frumoasă pe care obișnuim să o spun colegilor din facultate, gândurile mele din această dimineață se concentrau tot mai mult asupra unei îndepărtate amintiri. Sunt unele povești adevărte care la un moment dat te macină pe dinăuntru și vor să fie povestite. Deși e o poveste tristă, nu am nici cea mai mică intenție să întristez pe cineva, deși, trebuie să recunoaștem că tristețea și pierderea fac parte mai mult sau mai puțin din viața noastră, încât, cea mai bună metodă de a rezista, este resemnarea.

Aveam 7 ani, era vara, iar în toamnă urma să plec la școlă în clasa I. Deși cel mai mult timp îl petreceam acasă, mai mergeam uneori pe la vecini unde știam toți copiii cu care mă puteam juca. Corina, era singura de aceeași vârstă cu mine, urma să fim colege de clasă, iar noi eram încântate și fericite pentru asta. De mică o numeam ”Cea mai bună prietenă”, chiar ea mi-a spus ce înseamnă acest lucru și presupun că știa că deține acest onorabil titlu. Jocurile noastre mi s-au șters din amintiri, la fel și chipul ei, știu doar că semănam. Aveam ambele părul brunet, de aproximativ aceeași lungime, rochițe asemănătoare.

Eu aveam un frațior micuț, cu 6 ani mai mic decât mine, deci, la vremea aceea avea aproximtiv un anișor, iar eu o ajutam pe mama cu ce puteam. Când știam că pot fi liberă să plec și eu la joacă eram fericită. Fiindcă eram mai mult ocupată cu cel mic, mămica mă învățase să-mi cer voie atunci când vroiam să plec undeva sau când vroiam să fac ceva, ca să pot fi ușor controlată, să mă găsescă oricând și să fac mai puține năzbâtii. Eram deja obișnuită cu această rutină de ”Se poate să …?”

Într-o zi obișnuită o întreb pe mama: ”Se poate să merg la Corina, la joacă?”

-Nu, azi vei sta acasă.

Nu puteam înțelege de ce nu mă lasă, nu eram pedepsită, nu aveam treburi importante, mama însă simțea că ceva nu e bine și a preferat să mă știe lângă ea, acasă. Știu că am rugat-o de nenumărate ori, am și plâns, i-am zis că Corina o să mă aștepte, că o să fie supărată dacă nu o să vin. Totul a fost inutil, iar eu, a trebuit să stau cuminte acasă.

În seara aceea am auzit că Corina e în spital, iar a doua zi de dimineață și vestea cumplită că ea nu mai este.

În ziua aceea, mama Corinei urma să meargă la muncă, iar Corina o ruga să o ia și pe dânsa, îi promitea că va fi foarte cuminte, însă mama ei a preferat să o lase în grija bunicii, care locuia în vecinătate. În căutare unui partener de joacă, a venit la ea un băiat cu care uneori mai obișnuim să ne jucăm, însă foarte rar pentru că era mai mare decât noi cu 8 ani. Toți știam că dacă Corina nu e acasă, e la bunica. Aș fi găsit-o și eu dacă mă lăsa mama la joacă. După ce joaca nu era decât plictiseală și pentru că băiatul era mai mare, a început să umble prin casa bunicii. A mers în ”Casa cea mare” unde a găsit câteva bomboane pe care le-a mâncat repede să nu mai ceară nimeni, iar lângă bomboane erau niște pastile verzi, ale bunicii pe care le-a desfăcut, le-a gustat, a văzut că sunt dulci și le-a pus în buzunar.

Când a ieșit, Corina a observat o hârtie de bomboană lipită de el și a cerut insistentă bomboane. El a pus mâna în buzunar, nu mai avea decât alea mici și verzi pe care i le-a dat ei.

Știu că mă întreba mama după aceea, dacă aș fi mâncat și eu pastile. I-am zis că da, dacă mânca Corina, aș fi mâncat și eu, mai ales că erau dulci, iar noi obișnuiam să mai mâncăm câte ceva când eram în vizită una la alta, mai ales dulciuri.

Nu știu dacă am plâns sau dacă am suferit când a murit Corina. Știu doar că am suferit lipsa ei ani la rând. Atunci când încercam să-mi fac o prietenă care devenea tot mai apropiată, la un moment dat totul se năruia. De obicei eram o fire deschisă, numai îi povesteam mamei că uite ea e ce mai bună prietenă și a doua zi descopeream că acea persoană vrea doar să copie teme de la mine, sau mă folosește să-i fac desenele sau compunerile, sau spunea colegilor secretele mele. Așa a fost cam tot timpul, la școală, la liceu și chiar la facultate. Adesea aveam multe prietene, unele doar se îndepărtau, dar de fiecare dată, atunci când aveam nevoie de cineva drag și de încredere, rămâneam singură și de foarte multe ori îmi aminteam de Corina. Uneori vorbeam cu ea, sau doar cu mine, puneam întrebări, căutam singură răspunsuri.

La câteva zile după înmormântare, am visat-o. Eram noi două, față în față pe locul unde de obicei ne jucam și ea mi-a zis să-i transmit ceva mamei sale. De fapt m-a rugat să-i transmit și să nu uit. Dintr-o dată mi-am amintit de faptul că ea a murit, am și văzut imaginea cavoului, iar ea mi-ar fi zis ceva de genul că nu a murit și să-i transmit mamei ei să nu plângă pentru că ea e bine, Mi-a repetat de câteva ori că la ea e foarte bine și mama ei nu trebuie să mai plângă, apoi a dispărut.

A doua zi i-am povestit mamei, iar ea m-a rugat să nu spun nimănui nimic, că e doar un vis, că eu mi-am imaginat și să nu-i spun nimic mamei lui Corina, iar ea, chiar în acea zi a venit la noi, mi-a adus niște rochițe frumoase, povestea despre Corina, despre faptul că o ajuta, că era harnică, iar eu stăteam și mă gândeam la mine, făceam comparație și observam că eu nu eram la fel de harnică și bună și de-ajutor pentru mama și-mi doream să fiu mai bună. Mama a stat cu ochii pe mine până nu a  plecat mama Corinei de la noi. Iar după ce a renunțat, eu am ieșit noaptea în stradă, am alergat în urma ei, am strigat-o și i-am povestit visul meu după care am venit acasă. Cum am intrat pe ușă, credeam că voi fi pedepsită, dar mama a încercat să evite subiectul, în speranța că voi uita.

După un timp, mama mi-a povestit că visul meu a ajutat-o foarte mult pe mama Corinei. Într-adevăr plângea foarte mult, era distrusă, devastată, se învinovățea, nu mai putea nici dormi, nici mânca, vroia doar să moară și să uite de durerea acelei pierderi. Apoi a încercat să se resemneze și acel vis al meu a fost motivul împăcării cu sine. După un timp, a căutat mângâiere în credință și a găsit puterea de a merge mai departe.

Nu știu dacă am plâns, acest detaliu cât și amintirea suferinței mi-a fost ștearsă, poate că acest lucru nu era semnificativ, poate că copiii nu suferă la fel ca maturii. Poate că, după acel vis, eu am trăit mereu cu siguranța că Corina e bine și totuși nu-mi era alături, cel puțin fizic, pentru că în viața de zi cu zi, mereu mi-am dorit o prietenă bună și devotată, dar de fiecare dată când credeam că am găsit-o, mă înșelam și aceste decepții dureau, pentru că odată, o micuță prietenă mi-a zis ce înseamnă să fii ”cea mai bună prietenă” - să ajuți întotdeauna la greu, să fii aproape, să nu minți, să nu faci nimic rău acelei persoane și să te ții de promisiuni. Eu m-am ținut de promisiunea dată ei. Ea?, ea a fost poate singura prietenă de până acum, care nu m-a trădat, nu m-a ignorat, nu m-a mințit și nu mi-a făcut nimic rău, niciodată...