Atunci când viața capătă sens...

Credem cu toată ființa noastră în fericire. Ne-o dorim în fiecare zi prin lucruri scumpe sau simple, prin oamenii pe care îi vrem alături de noi, prin visele împlinite. Adesea dorințele noastre se împlinesc, dar ochii tradează mereu tristețe chiar și pe chipul celor mai împliniți oameni, sau a celor mai fericite mame, sau a celor mai frumoase femei. Această tristețe pe care dacă începi să o cauți, o găsești peste tot, vine din frică. Anume frica noastră cea de toate zilele de a nu pierde ceea ce avem ne aduce tristețe chiar dacă se pare că ar fi loc numai de bucurie. Cand am învățat să fim triști? Copii nu împărtășesc sentimente de frică în momente de glorie.

Cred că suntem antrenați în fiecare zi să ne fie frică, de orice, de moarte, de necunoscut, de ziua de maine, de vreme, de cutremure, de accidente, de colegi, de șefi, chir și de oamenii simpli de pe stradă... Privim știrile și de fiecare dată tragem concluzii, pierdem încrederea în politicieni, judecători, polițiști, preoți, profesori... Și până la urmă, învățăm să nu avem încredere în nimeni, nici în persoana de lângă noi și poate cel mai grav, pierdem și încredrea în sine. Ca să nu mai fim dezamăgiți, renunțăm la vise, dorințe, prieteni și devenim un mic roboțel într-o lume mare care merge la muncă, vine acasă, mănâncă, doarme, iar merge la muncă.

Citisem recent întro carte(Zahir de Paulo Coelho) că în război oamenii sunt cu adevărat fericiti. Știu că nu ar avea nici un sens, dar, anume în momentul în care înțelegi că viața capătă un sens, că ai pentru ce trăi sau pentru ce muri, anume atunci dispare tristețea unei vieți mici și inutile.

Nu trimit pe nimeni la război în căutarea fericii, spun doar că fericirea se află aproape, în sufletul nostru. Fiecare om își pote găsi calea care să îi dea sens vieții, trebuie doar să învățăm cum să respingem emoțiile negative care ne copleșesc ca o boală gândurile. De cele mai multe ori eșecul însemnă un pas înainte, iar frica și neputința nu e decât o iluzie.