Vise împlinite

E un lucru firesc să avem dorințe, speranțe, vise, idealuri. Cel puțin eu, mă învârt în jurul acestor cuvinte până le contopesc de tot.

Dorințele se împlinesc, desigur, nu întotdesuna așa cum ne-am fi dorit. Uneori înțelegem că am greșit undeva și reîncepem propriul ritual al dorințelor cu mai puține greșeli.

Nu v-am spus nimic nou până acum și nici nu cred că o voi face degrabă, pentru că nu am descoperit nimic, doar am înțeles câte ceva. Am înțeles că nu doar eșecurile și greutățile te învață să fii mai puternic. Împlinirile unor vise te învață să privești tot mai departe.
”Când vrei ceva cu-adevărat, întregul Univers conspiră, ca tu să-ți împlinești dorința.” (Alchimistul/ Paulo Coelho)

Ascultă-ţi inima...

"Ascultă-ţi inima..." de obicei, când auzeam aceste cuvinte mi se păreau cumva banale şi ciudate. Nu sunt adepta cuvintelor pompoase, iar citatele despre dragoste folosite de toată lumea mă făcea să le clasific la categoria "vorbelor în vânt".
De obicei când mă culc să dorm, seara, adorm cam greu. Uneori îmi amintesc fragmente din acea zi, feţe şi momente desprinse parcă dintr-un film, sau îmi amintesc ce am reuşit să fac în acea zi şi dacă am făcut multe lucruri, oricât de însemnate sau neînsemnate au fost, mă simt cumva împlinită, mă simt că nu am trăit acea zi în zadar.
Ieri seara mi s-a întâmplat un lucru ciudat, dar şi obişnuit, pentru că ştiu sigur că mi s-a întâmplat de mai multe ori, doar că nu am acordat prea mare atenţie acestui fapt. Am simţit cum î-mi bate inima. Auzeam bătăile în urechi, pulsaţiile de sânge prin vene până în vârful degetelor.
Eram liniştită, relaxată, încât cest sentiment vroiam să îl păstrez pentru cât mai mult timp. Ştiam că dacă încep să mă gândesc la ceva, n-o mai aud, iar dacă mă mişc, nu o mai simt şi totuşi, nu poţi opri gândurile, sau cel puţin este un exerciţiu de forţă psihică pe care nu l-am antrenat. Am început să formez gânduri simple, ca cele ale unui copil, astfel încât să aud şi să simt bătăile inimii. În acele momente totul devenea clar, simplu, uşor de rezolvat, deci cumva toate se rezolvă uşor, dacă nu le complici prea tare. 
"Ascultă-ţi inima...", dar oare ce spune? căutam răspunsul în acel timp în care o auzeam şi o simţeam. Am auzit atunci ceva mai mult decât ştiam până în acel moment: un ritm regulat, acemenea ticăitului unui ceas, un ceas dinnăuntrul nostru. Acest "ceas" vine să ne aminteasă că viaţa nu e fără sfârşit, că fiecare zi, fiecare clipă trebuie preţuită. Oamenii ar trebui la un moment dat să înţeleagă că până la urmă nu banii, cariera sau alte bunuri sunt valoroase, ci TIMPUL. Dacă ai timp, le poţi obţine pe toate.
Partea rea este că nu putem afla nimic despre timpul rămas ca să ştim dacă trebuie să ne grăbim cu ceva anume, sau nu, ca să ne facem un plan de activităţi pentru viaţa noastră la fel cum am putea face pentru o zi obişnuită.
Partea rea însă, este în acelaşi timp şi partea bună: nu ştim cât timp mai avem, deci fiecare zi, fiecare clipă trebuie preţuită. Acest avantaj însă, este înţeles de prea puţini oameni, astfel încât rămâne aproape un mister. Un mister văzut şi auzit de mulţi, dar înţeles de prea puţini.
"Ascultă-ţi inima..." 
"Tic-tac, tic-tac..."

Îngerii au fost acolo…

Există unele gânduri pe care ai împresia că vrei să le spui, dar nu ştii cui anume, simţi că ai înţeles ceva şi trebuie neapărat să explici, dar gura e prea înţepenită să exprime gândurile de care speri să scapi, odată ce vor fi spuse…

O maşină neagră venea peste mine ca un taur turbat…, anume aşa, pentru că am întins o mână spre ea, în momentul în care mi-am dat seama că nu se va opri, iar eu îi stăteam în cale, i-am strigat de câteva ori “Opreşte-te!” şi atunci aveam impresia că mă adresam unei persoane…
Într-o seară de toamnă ploiasă, eu, studentă care lucra cu disperare, după 12 ore de muncă în picioare, mă îndreptam spre casă într-un microbus aglomerat. La un moment dat am simţit un disconfort şi o stare de neexplicat de vomă şi de durere pe care nu mi-o puteam explica. Era genul de stare când te simţi foarte rău, dar nu ştii ce ai. Mi-am scos telefonul şi l-am sunat pe prietenul meu. Ştiam că de obicei venea mai tarziu de la muncă, dar l-am rugat să iasă mai devreme şi să venim amândoi acasă. Mi-a zis că nu poate…
Îmi era atât de rău, încât vroiam să ies afară. Afară ploua, era noapte, m-am gândit să nu risc să umblu noaptea pe drumuri singură, pentru că dacă mai răbdam puţin, microbusul mă aducea până aproape de casă.
Aveam de traversat o stradă, iar blocul în care locuiam, era destul de aproape. Afară ploua, aşa că mi-am tras gluga neagră peste cap şi am pornit spre casă. Traversez strada destul de lată pe la trecerea de pietoni. Înaintea mea mergeau nişte copii, nu se vedea nici o maşină.
În acel loc, pe care îl văd ca în palmă de la fereastra mea în fiecare zi, în acel moment am observat că vine din partea dreaptă o maşină care nu mai oprea, iar eu îi stăteam în cale…  Până acum nu este nimic ciudat sau neobişnuit. Lucrul care m-a intrigat atât de mult este determinat de starea, gândurile şi acţiunile mele din acele câteva secunde în care a avut loc impactul.
Mai întâi am îndreptat o mână spre maşină, aveam impresia că vine furioasă. Mi-am dat seama că nu are rost şi încercam să găsesc modalitatea prin care să rămân nevătămată. Cum să reuşesc să merg înainte, să trec până ajunge maşina? Erau doar 2 paşi, dar eram sigură că nu reuşesc deoarece corpul se mişca mult mai încet decât aş fi vrut… O groază de gânduri şi idei, deşi totul era clar, mişcarea a încetinit foarte mult, iar corpul nu răspundea impulsului. A fost lovitura, nu mai ştiam unde şi nici din ce parte am fost lovită, eram în mişcare, în viteză, în aer. Vedeam cum pungile din mâna mea au căzut pe şosea se rostogoleau şi în acel moment conştientizând că o să cad, ştiam că trebuie să-mi ţin capul sus. Da, capul sus, să nu mă lovesc, să nu cad în cap, să nimeresc la mijlocul maşinii, să mă aplec ca să încap pe sub maşină în caz că nu mai opreşte… vreau să trăiesc, să fiu mireasă, să am copii!

Nu mi-am amintit toată viaţa, cum spun unii că au făcut în momentele grele, ci aveam dorinţa unei continuări, nu avea cum, nu putea să se termine acolo…
Şoferul m-a luat în braţe şi m-a adus în maşina lui. M-au întrebat unde e telefonul meu şi pe cine să sune. M-au întrebat ce mă doare şi le-am zis că nimic. Ştiu că respiram repede, eram supărată, nu-mi puteam opri lacrimile, dar NU SIMŢEAM NIMIC!
A venit ambulanţa, o auzeam cum vine, cum se apropie… chiar mă simţeam vinovată că au chemat ambulanţa pentru că nu simţeam nimic şi dacă eu nu aveam nimic, voi fi cumva învinuită că a venit degeaba ambulanţa? M-au întrebat unde mă doare. Prin lacrimi le-am zis că nu mă doare nimic.  Nu făceam nici o mişcare şi echipa de medici mi-au imobilizat repede gâtul şi m-au rugat să-mi mişc degetele de la mâini şi de la picioare. Chiar m-am uitat cum şi dacă se mişcă, s-au mişcat… au răsuflat oarecum uşuraţi şi au zis că e de la stres. Au început să mă cerceteze, să observe ce şi unde am, dar nu au găsit aproape nimic. Medicii din ambulanţă, un bărbat şi o femeie, au fost foarte buni şi înţelegători. El mă mângâia pe cap, sincer, mi-a ajutat foarte mult acest lucru.
Dacă tot eram conştientă, a venit poliţia să-mi facă testul de alcoolemie, după care, să-mi pună o groază de întrebări. Între timp venise şi prietenul meu, mă ajuta să răspund la întrebări. M-a întrebat numărul de telefon şi în acel moment nu îl mai ştiam,  în schimb mi-am amintit foarte repede numărul lui.
În drum spre spital medicii îmi povesteau despre alte accidente în care au fost chiar ei implicaţi, apoi mi-au arătat buletinul meu şi m-au întrebat ce fel de cetate este imprimată? Cetatea Sorocii, le-am răspuns, apoi au urmat alte întrebări care să mă facă să gândesc în altă direcţie…
După ce am trecut o groază de teste medicale şi radiografii, mai ales la coloană şi gât, stăteam întinsă pe un “pat de fier” drept şi foarte incomod. Simţeam cum trec mai mulţi pe lângă mine, cum se uitau la mine, eu aveam o chestie pusă la gât şi nu-mi puteam mişca capul. M-am ridicat, şi sub pretextul că vreau la baie, m-au lăsat să mă ridic. Nu mai suportam să stau întinsă, apoi am văzut mai mulţi tineri. M-am uitat la ei şi am zis destul de tare, ca să mă audă mai mulţi: “Ce, vă uitaţi să vedeţi sânge şi v-am decepţionat?”, au râs şi au venit în jurul meu. Am devenit în scurt timp obiectul de cercetare al unor tineri care făceau practica medicală. Nedumerirea lor consta în faptul cum reuşeam să fiu calmă şi să am simţul umorului după accident.
A urmat alt spital, alte analize şi spre continua mea mirare, alţi medici care s-au comportat excepţional. A doua zi de dimineaţă am simţit durere, dureri musculare oribile. Am găsit după vânătăi locurile supuse impactului cu maşina, dar şi cu asfaltul.
De fiecare dată când îmi aminteam acest incident, nu puteam înţelege cum am putut să gândesc atât de repede şi mult în doar câteva clipe. Corpul a funcţionat ca o maşinărie care a declanşat anumite stări de autoapărare şi supravieţuire despre care nu ştiam. Inima bătea mai repede, iar raţiunea era atât de rapidă încât timpul părea că stagnează, doar corpul nu asculta şi nu putea să se mişte mai repede. Lupta pentru existenţă a devenit în acel moment ceva prioritar, iar speranţa că voi reuşi mi-a dat puteri să lupt. De ce acum, mintea mea nu lucrează aşa ca atunci? Aş putea face mult mai multe lucruri, să învăţ mai multe, să scriu mai mult… Acel ceva natural sau supranatural ar putea fi găsit, descoperit sau inventat. Ne-ar permite să fim mai rapizi, mai mobili şi mai eficienţi, poate că viitorul păstreză speranţa acestei  specii pentru a putea deveni ceva mai buni ca strămoşii din era prezentului. Până la urmă, timpul este ceva foarte ambiguu, tot ce putem face acum este să depunem efortul necesar să nu treacă în zadar.

Fiecare îşi alege calea

Deşi nu am scris cam demult, nu cred ca mi-am pierdut abilităţile, dimpotrivă chiar, am trecut printr-o perioadă de exersare continuă în domeniul jurnalistic. Acest lucru m-a ţinut ocupată aproape non-stop, de aceea am rămas în urmă cu croşetările. Deşi încerc să nu găsesc vinovaţi, sau tot felul de scuze, totuşi, trebuie să recunosc că ar trebui să fiu mai ordonată în timp.
Timpul, pentru mine cred că trece foarte repede, sau cel puţin aşa îl simt eu. Astăzi am fost invitată la ziua de naştere a unui prieten. Am fost şi anul trecut, doar că aveam senzaţia că nu a trecut un an de atunci. Aceiaşi invitaţi, aceeaşi odaie, doar alte culori, traiam acea senzaţie că mi s-a mai întâmplat aşa ceva. Adesea când trăieşti un deja vu, nu-ţi dai seama când, unde şi cum. Eu însă ştiam perfect, chiar mai mult, parcă trăiam o continuare a unui eveniment petrecut un an în urmă.
Înainte să lăs gândurile şi stările ciudate la o parte, aşa cum sunt acuma influenţată de situaţie, vreau să zic că există ceva ciudat în lumea, spaţiul şi timpul în care trăim. Acel CEVA care poate fi o salvare, sau un haos...
Fiecare avem în noi câte o bucăţică din toate, câte un atom din stelele sau din mări, atomi de metale - de aur, fier ... Fiecare din noi are şi partea bună, plină de speranţe optimism, credinţă şi partea mai întunecată unde se zbate invidie, egoism... Armonia corpului nostru cu gândurile şi lumea este creată de raţiune şi de suflet. Sufletul întotdeauna alege calea, calea spre întuneric, sau spre lumina...

Botosei crosetati

Acești botoșei croșetați i-am daruit unei fetițe foarte drăgălașe. Era prima dată cînd am văzut-o și era deja mare, avea tocmai cinci luni. :)
Copiii sunt pui de oameni care învață absolut tot ce aud și văd, deștepți dar în același timp neastâmpărați, dau mare bătaie de cap părinților, dar aduc și muuultă fericire. La final vă invit sa priviți un filmuleț cu un copil extrem de inteligent și energic care evadează din pătuț fără ajutorul nimănui după care încearcă să steargă dovezile.

Verde crosetat

Verdele este una dintre cele mai instabile culori cu care ne delectăm privirile aproape întregul an. Trecând în mai multe nuanțe foarte lent, natura își schimbă înfățișarea fără a cauza schimbări bruște percepției noastre, anume pentru aceasta verdele este culoarea pe care ochiul o accepta cel mai ușor și are un efect neutru asupra psihicului uman, fiind chiar o culoare ce poate calma persoanele nervoase. 
Verdele se obține la amestecul dintre galben și albastru. Știam acest truc din școală și îl foloseam atunci cînd mi se termina culoarea verde din acuarele. Pentru mine această culoare era cea mai deosebită și, din toate culorile, anume verdele era cel care dispărea cu mult înaintea altor culori, așa că urmau experimentele dintre contopirea galbenului cu albastru. Uneori era enervant, fiindcă nu obțineam nuanța de verde dorită, ba chiar era tot mai diferită de fiecare dată când făceam amestecul, poate anume din această cauză consider că verdele are cele mai multe nuanțe. Nu am făcut nici un studiu, e doar părerea mea despre o culoare care mi-a dat bătăi de cap la orele de arte plastice.  
Când eram mică bunica țesea covoare și pentru mine era foarte interesant tot acest proces, mai ales că mă lăsa să o ajut și eu cu ce puteam. În sat, pe la rude, se găseau diferite modele de covoare moldovenești desenate cu multe culori pe niște coli mari în pătrățele mici. Erau de obicei buchete mari de flori cu frunze, extrem de colorate pe un fundal negru, iar pe margini cu diferite uzoare tradiționale specifice zonelor. Lâna toarsă trebuia vopsită și de obicei venea o femeie meseriașă care avea la ea toată gama de culori și-ți vopsea lâna, apoi după ce se usca, făceam gheme. În timpul țesutului cineva stătea cu schema în față și ”dicta culorile” pe fiecare rând ditr-un capăt până în celălalt. Culorile și nuanțele aveau nume speciale și iarăși cel mai interesant era verdele: ” verde stricat”, ”verzișor”, ” verde nucă”,” verde cu mâinile-n șolduri” și alte nume ciudate pe care le mai rețin. Oricum, ” verde cu mâinile-n șolduri” chiar nu știu de la ce vine, trebuie să fac niște cercetări când plec la bunica în sat șă vă spun mai multe. 
Acest poncho croșetat are mai multe nuanțe de verde, am încercat să-l fac deosebit mai ales că această comandă era pentru cineva care trebuia să îl facă cadou. L-am crosetat foarte repede, trebuia să ajungă la ziua de naștere a unei mame. Am auzit că a fost lucrul potrivit, persoanei potrivite :)

Broșă lila

Astăzi a fost o zi posomorâtă, a plouat și eu am fost afară doar câteva minute. Supermarketul e la doi pași de apartamentul unde stau, așa că pentru mine cumpărăturile fac parte din rutina zilnică. Am reușit să-l conving pe soțul meu să se desprindă de calculator și să meargă cu mine la cumpărături. I-am zis încă de acasă că dacă merge, țin eu umbrela, doar că drumul avea niște denivelări pline cu apă pe care trebuia să le ocolim și pe alocuri să mergem unul în spatele celuilalt. Pentru mine, cel puțin, a fost foarte amuzant fiindcă încercam să-i țin umbrela, dar cu siguranță nu mi-a reușit. Sper că nu a fost prea dezamăgit de încercările mele, știu doar că nu mă va mai lăsa să-i țin umbrela :)
În supermarket am găsit la reducere un mixer pe care chiar vroiam să îl am, sigur l-am cumpărat și cum am ajuns acasă, am copt un chec care a ieșit destul de bunicel. Astăzi, duminică, nu am croșetat, dar în ciuda vremii de fară m-am simțit perfect toată ziua. Am avut o stare de bine mai ceva ca-n zilele cu soare. Înseamnă că starea asta de bine vine de undeva din interiorul nostru și se amplifică cu fiecare lucru bun, util, plăcut pe care îl facem. M-am uitat și la desene animate, apoi la niște poze haioase cu animăluțe la care am dat share pe facebook să le vadă și alți prieteni. Acum am încercat să fac niște poze la o broșă lila care sper să vă placă. Este pufoasă, moale, plină de viață și culoare. Atunci când lipsesc razele soarelui în peisajul de afară face bine să te ocupi cu ceva plăcut, sau să încerci să te îmbraci așa încât atunci când te privești în oglindă, chiar dacă stai acasa, să-ți placă de tine însuți.

Poncho aubergine

Acest poncho croșetat a fost facut la comandă tocmai în martie, însă abia acum i-a venit și lui rândul să-și ocupe locul binemeritat pe blog. Aubergine este culoarea preferată a unei fete minunate pe care am cunoscut-o pe facebook și care iubește articolele croșetate. Dacă vă place modelul pot să îl refac în orice culoare doriți, trebuie doar sa ma contactați. O seară/zi frumoasă tuturor!

Poftă de viață

Sunt un om liber și fericit! Îmi spun asta ori de câte ori vreau să-mi păstrez optimismul. Noi, oamenii, avem tendința să credem tot ce e negativ, ba chiar ne-a intrat în obișnuință. Pentru unii negativismul zilnic este un drog care se incepe cu știrile de dimineață și se termină cu bârfele de la rude sau vecini. Ar trebui nițel efort să ieșim din această criză de pesimism și nepăsare, să încercăm să zâmbim cât mai des, să vedem partea plină a păharului și partea bună a lucrurilor. Cât de bine ar fi să nu mai așteptăm să facă alții ceva pentru noi, să muncim din plăcere și cu o satisfacție dornică de noi încercări. Să știi sigur că nu trăiești în zadar și să prețuiești fiecare clipă. Recunosc că nu am publicat pe blog nimic din ce aș fi croșetat în ziua respectivă, dar astăzi am simțit ceva deosebit după ce am croșetat această orhidee - era mulțumirea de sine, liniște, împăcare, fericire chiar. Deși inițial nu eram sigură că voi reuși, într-un final am realizat-o doar datorită voinței. Este aici undeva o cheie pentru dorințele și visele noastre. Fiecare este diferit, găsește cheia sufletului tău și înarmează-te cu voință!

Habar n-am

Astăzi am avut o zi plină. Mă simt ciudat pentru că vreau să scriu un articol în care să vă arăt ce poncho frumos am croșetat eu. Recunosc că nu l-am croșetat astăzi, dar mă simt într-o perioadă în care nu reușesc să-mi adun gândurile, e ca și cum ți-ai simți mintea într-o pauză de cafea. Poate mi se întâmplă din cauza oboselii.
Cu toate că nu sunt epuizată fizic sau psihic, cred că aș putea sta nemișcată mult timp, fără să ma gândesc la nimic. Acesta ar fi cel mai greu exercițiu - să nu te gândești absolut la nimic, să-ți menții rațiunea într-o pauză și liniște totală. Seamănă cu exerciții de yoga, despre care oricum nu știu prea multe. Aș vrea să cunosc mai mult, nu mă refer neapărat la yoga, ci în general: să știu multe limbi străine, să pot cânta la vioară, pian,... și multe, multe altele, dar le las pe altă dată. Astăzi vreau doar să va arăt niște poze cu ceva care sper să va placă :)